This is the end, șoptește Adam, pierdut în baritonul lui J. Morrison și în sudoarea Evei. Pielea le strălucește sub lumina pulsândă, dans convulsiv pe marginea prăpastiei. Muzica îi absoarbe, grea, iar degetele ei îi scriu pe spate un alfabet uitat. Extazul miroase a mosc și pământ reavăn, lumea de afară dispare, rămâne doar ritmul tribal. Deodată, muzica se oprește cu un hârșâit metalic, o voce sintetică anunță că simulatorul de Origini a expirat și le cere să-și scoată căștile VR și să revină la munca în mină.
Dorin Vasile
Noi am prins-o doar așa, adică Mamaia care stă în fotoliu și se uită la televizor, iar când ațipea nu mai tremura și atunci ne speriam puțin. Ea ne liniștea spunând că nu moare până nu se termină Dallasul. Ne bucuram pentru că părea ceva ce nu se sfârșește niciodată. Dar într-o zi l-au împușcat pe Bobby și Mamaia a zis gata, s-a încheiat. Nu e adevărat, i-am spus noi, e doar un vis al Pamelei și o să fie bine, dar n-a mai vrut să audă, s-a lăsat pe o parte ca atunci când ațipea, apoi n-a mai zis nimic.
Magdalena Daminescu
Ok, să știi că nu ți-a ieșit nici de data asta. Dacă o să-mi tot amintești că sunt un om în vârstă și îmi tot servești câte un episod din acesta cu multă suferință si ceva urmări să știi că am descoperit un truc genial. Cum faci să uiți de sfârșit? îți spui că dacă scapi de iarnă, e imposibil să mori primăvara când totul e în floare și apoi, doar n-o să mori vara când lumea e în vacanță și în nici un caz toamna, când plouă și nu vine nimeni la înmormântare. Până la iarnă mai e mult, cine știe? și așa trec anii.
