Mirosea a pământ ud și peste mine cădeau stropi mari și deși. Am închis ochii și am ascultat zgomotele orașului din vale. Se auzeau trenurile. Ca de obicei, rămăsesem în urmă și mă împiedicasem. Strada era un șanț infinit și eu fugeam prea încet. Creșteam prea încet. Cădeam prea încet. Încet dar bine. Când m-a găsit bunica, priveam deja stelele. Turma de copii era deja departe. Bunica m-a luat in brațe și m-a dus acasă. I-am zâmbit. Eram vie. Mă durea doar un pic genunchiul.
Gladiola Chete
De fiecare dată îți promiți că, odată ajuns la capăt, vei rămâne. Că vei lăsa liniștea să te cuprindă și bucuria să te doară, în sfârșit, pe deplin. Dar sfârșitul nu e niciodată o oprire, e o ușă care se deschide înainte să apuci să respiri. Și tu treci mai departe, aproape fără voie, cu sufletul întins între ce-a fost și ce urmează, amânându-te pe tine însuți. Iar fericirea rămâne mereu în următoarea oprire, ca o lumină pe care ai fi putut-o locui, dar ai ales, din teamă sau obișnuință, să o lași să te aștepte.
Titela Durnea
, mi-a spus când am ajuns prima dată. Lumea lui nu avea margini. Diminețile se reluau mereu. Îmi reîntâlneam gândurile, puțin mai blânde la fiecare revenire. Nu ești obligată să închei nimic, a continuat. Doar să mai încerci o dată. Acolo, greșelile nu dispăreau. Se așezau cuminți lângă mine și așteptau să le înțeleg. Nu puteam fugi. L-am întrebat dacă e Dumnezeu. A zâmbit: Sunt doar răbdarea Lui. Și-atunci am înțeles de ce lumea aceea nu avea sfârșit. Pentru că nimeni nu se grăbea să te judece.
