Nu le port în piept, ar fi prea comod. Una locuiește în lucrurile pe care le ating și refuză să rămână, cealaltă în lucrurile care mă ating și nu pleacă niciodată. Când scap vreun pahar, se sparge prima, când scap o amintire, mă sparg eu. Între ele, corpul meu e doar un coridor cu lumină intermitentă, unde pașii nu se aud, dar lipsa lor țipă. Am învățat să nu le mai număr bătăile, e obositor, mă induc în eroare. Un lucru, totuși, îl știu sigur. Uneia îi datorez plecările, celeilalte întoarcerile.
Yuka Brevi
Da, îl împăiem acum, frumos, ca să rămână posterității. Să se mândrească și generațiile viitoare cu el. Nimeni nu a spus atât de multe în atât de puține cuvinte. Clar și răspicat. Chiar dacă zicea mai mult NU decât DA, eu am văzut pozitivă treaba și, mai ales, fermă. Nu se glumea, nene, niciodată. Ce zicea, aia era; nu exista loc de întrebări sau de răspunsuri. Poate părea totalitar regimul, dar nu aveai nevoie să ai vreo părere. Așa, hai să-l disecăm: punem aici ficatul, aici splina. Ia te uită, avea două inimi.
Camil Popescu
Mi-am smuls-o din piept și ți-am întins-o acolo, la terasă, pe Lipscani, între două pahare de vin și o scrumieră. S-a zbătut pe masă ca peștele pe uscat. Ce să fac cu ea? m-ai întrebat, ia uite câte am, și ai scos din poșetă un pumn de inimi, altele au căzut pe jos, apoi ai jonglat cu ele spre deliciul trecătorilor. Sunt inimi vii, râdeai și le aruncai în sus, tot mai sus, iar a mea a sfârșit pe un acoperiș, ciugulită de păsări. Mai am una, e de gheață, ți-am zis, și ai suflat foc înspre ea, dar s-a aprins a ta.
