Se mândrea cu nefirescul întâmplării. Obișnuia să spună: una pentru mine, una pentru ceilalți. Împărțea cu sărmanii, îi apăra pe cei slabi. Apoi energia lui începu a se împuțina, precum zilele. Când beteșugul l-a țintuit la pat, n-au ezitat: i-au scos inima dărniciei crezând că așa-l vor salva. Fără să știe, i-au semnat sentința. Trăi mai apoi, dar singur, ducând ierni tot mai grele. Când ariciul flămând s-a aciuat în curtea lui și-a amintit: dăruind, nu vei duce lipsă de nimic. Cu ultimele puteri, i-a întins inima.
Monica Aldea
Pe Utopiada începuse schimbarea setărilor ultimilor pământeni. Inițial, tinerii respingeau cipurile și încercau să viețuiască barbar. Reminiscențe ale traiului de pe Planeta demult depopulată. Treptat, cuplurile umanoide nou formate erau supuse modificării circuitelor. După procreare, exemplarele umane mici se agățau cu obstinație de circuitele mamelor. Cyborgul supraveghea atent montarea inimilor duble. Împerecherea cordurilor încheia Evul Indiferenței. Începea Epoca Iubirii Telepate.
Mihaela Apației
Pe una am rătăcit-o prin lume. Dintr-un loc în altul. Am făcut din ea cheie oricărui lăcat. Am obosit-o pe drumuri lungi și nu am șters niciodată praful de pe ea. Nici nu ai zice că aparține cuiva dacă nu ți-aș povesti. Pe cealaltă am păstrat-o pentru dor. Ca sufrageria pentru musafiri. În ea e curat pentru că acolo se plânge mult. Și trebuie să învârți cheița cu forță ca să auzi cântecul. Și tot ce curge din ea stă agățat de cer. Ziua cu soarele, noaptea cu stelele. Nici nu le vezi când râd cu tine.
