O bătaie. Urmată de alta în alt ton. Din nou. Și din nou; bătăi defazate; heterogene. Iar mama nu știe. Sau știe, și tace. Și doctorul scrie ceva într-un carnețel fără să mă privească. Iar gândul mă duce la mare. La cum valurile vin unul după altul. Și mă gândesc că poate sunt și eu un fel de mare. Val după val, pulsație după pulsație, sursă și ecou în aceeași timp. Că poate asta înseamnă să fii cu adevărat întreg. Afară plouă. Inima; inimile îmi bat și asta e tot. Și e suficient, ent. Suficient, ent.
Mona Zelenco
La nașterea-mi, mama a ales drumul pribegiei printre stele. O chemam zadarnic în nopțile în care singurătatea mă umilea și mă învăța lecții dure despre o lume ce avea să-mi soarbă lacomă orice urmă de normalitate și să-mi sculpteze din cuțit simțuri aparte. Inima nu mă lăsa singur, nu-mi punea piedici, nu tresărea, nu simțea nimic, doar îmi poruncea. Nimic nu mă oprește în a-i satisface bătăile. Așa cum și-a dorit, acum țin în mână inima unei tinere, în timp ce sângele-i cald încă se prelinge alene pe pământul reavăn.
Monica Bologa
Stăm la masa din bucătărie într-o tăcere ce miroase a cafea rece și a sfârșit. Își întinde palmele pe masă și îmi cere sinceritate absolută. Ne scoatem din piept bucata de carne vie și o punem pe tava de argint cumpărată din târg. Sub ochii noștri, inimile pulsează încet, la vedere. Din ele ies cuvintele, fără să le mai putem opri sau ascunde. Regrete, iertare, iubire. Îi dau cuvinte lucioase, perfecte, exact ce vrea să audă. Dar, sub stern, adânc îngropată în tăcere, cealaltă rămâne rece și grea ca o piatră de râu.
