Liniștea din salon e întreruptă doar de bâzâitul aparatelor care storc ultimii stropi din corpurile certate cu viața ca dintr-un tub gol de pastă de dinți. Până și doamna P. a amuțit. Aseară încă îngâna: Tina, Tina. Asta e fie-sa. Mi-a spus ieri, după operație. Acum tace. Am ațipit deja când doamna P. se reanimează brusc: Ana, Ana și un țiuit prelung anunță că nu mai e ață pe mosor. Agitație. Se aprind lumini. Năvălesc asistentele. Așa fac toți, mă liniștește una. Când pleacă, își cheamă mamele.
Arthur Ianoși
Recent am fost numit Dumnezeu de serviciu, cu program redus și beneficii ioc. Mi-au dat o lume perfectă, idilică aș putea spune, fără foame, fără războaie, fără stres, fără sens. Oamenii zâmbesc regulamentar, ca niște reclame obosite dintr-un calendar, iar libertatea e un buton gri pe care nimeni nu-l apasă. Am încercat să stric ceva, măcar o ploaie acidă de adevăr, dar sistemul m-a corectat politicos. Plictisit, am lăsat o eroare mică. Îndoiala 12.0. Singurul virus care încă știe să gândească.
Camelia-Monica Pătru
Nimic? Sau poate amintirile, stropi pe suflet care mă țintuiesc uneori de cearșafurile încă fierbinți? Fotografiile în care ar trebui să mă recunosc și din care zâmbesc acum, doi străini? M-am simțit cea mai frumoasă femeie din lume nu pentru că îmi tot repetai asta, ci pentru că oglinda refuza să-mi arate chipul de dinainte să te cunosc. Poate n-a rămas golul pe care l-ai lăsat în mine ci felul în care m-ai învățat să mă privesc. Sau poate, singurul lucru rămas sunt eu, cea care a supraviețuit.
