Părea că ne descurcăm, frigiderul era plin, casa curățică și copiii încă neatenți la schimbare. Un timp am funcționat după regulile lăsate de tine și-am încercat să trec peste întrebările micuților. Apoi s-a declanșat haosul, proviziile s-au terminat, unul a vomitat, altul te strigă, nu reușesc să fac nimic, nici să-i adorm. Privesc des ultima ta poză și lăcrimez, mi-e teamă să nu o vadă și copiii, s-ar speria de maimuțele care te îmbrățișează Număr zilele, retreat-ul tău de yoga pare infinit, sper să supraviețuim.
Titela Durnea
Poate că inima nu e lăcașul conștiinței, dar cu certitudine e locul unde conștiința începe să doară. Și să capete oarecare însemnătate. După ce-ai plecat, n-a rămas liniște, așa cum am crezut. A rămas o dâră. Gelatinoasă, precum a melcului cu care te comparam mereu. La ce bun să galopez prin viață?, îmi replicai de fiecare dată. Iar eu mă revoltam și-ți răspundeam că timpul nu ne așteaptă. Știu. Problema noastră nu a fost direcția, ci viteza de deplasare. Uf, ce tehnic sună. O să rescriu mâine.
Monica Liana Radu
Credeam că va rămâne doar cenușă. Dar după ce-am șters praful și-am alungat conturul trupului tău din patul meu, nu mi-au rămas prea multe. Doar o umbră de emoție pitită sub o coastă, o amintire uscată, pe care nu știam dacă s-o pierd sau s-o păstrez, și o cămașă albă, uitată pe un scaun. Stingheră ca o tăcere veche, m-a privit cu reproș, cu inima șifonată, în timp ce-o aruncam. Nu mai ai loc pentru mine? Și-atunci mi-am dat seama că nu-i nevoie să arunc nimic, e loc suficient în mine.
