Cum, o mămăligă? Atât ai putut? Ce-ai vrut să spui cu asta? Că sunt de la țară? Că tata a fost cioban? Că-mi place să simt cum mi se scurge grăsimea printre degete când duc un dumicat de bulz la gură? Că-mi place să simt? Ori că sunt eu o mămăligă? Că n-am fost suficient de bărbat pentru tine? Sau cu tine? Că nu te-am lovit o viață-ntreagă? Că n-am ridicat niciodată vocea și ți-am înghițit toate toanele? Că mai ce? Fi-ți-ar mămăliga naibii. Mare brânză ai fost. Ce mă fac eu acum cu ce-a rămas din tine?
Dan Banu
Mai nimic. Întâi am văzut că nu mai e televizorul. Când ai spus că ăla trebuie să dispară credeam că te-ai referit la spicher, nu la teveu. Apoi ai zis că-ți place muzica, dar nu era nevoie să iei sistemul audio, muzică găseai și pe CD. Auretul nevestei naiba știe cum l-ai găsit, că nici ea nu mai știa unde l-a pus. Iar florile cum te-ai prins că erau ale lu Luchian, că dădusem cu pastă de dinți peste semnătură. Și mașina? Nu puteai să iei un uber? Tocmai îi spusesem Ginei ce chiriaș mișto ești.
Luchian Abel
Am văzut-o privind în susul secțiunii autori străini din Cărturești, i-am zâmbit, s-a uitat urât, mirosea a trandafiri (dulceața mea preferată), vii des pe-aici, da, în fiecare weekend, și ce cauți, păi bărbați fără clișee, m-am poticnit, a râs în hohote, primul date a fost pe un acoperiș, am cerut-o pe pământ, copilul l-a născut pe la etajul șase. Când am deschis ochii, am văzut-o ieșind pe ușa librăriei. În urma ei, a rămas miros de trandafiri și locul gol din raft prin care se vedea peretele.
