A rămas liniștea. Eu și copiii o imploram în fiecare seară, era suficient să-mi cadă o furculiță din mână, să tușească unul dintre ei, o cută pe cămașa abia călcată ori o pată pe fața de masă pentru ca totul să se întoarcă pe dos. Cu copiii comunicam din priviri, se retrăgeau la ei în cameră înainte să apari, nici asta nu agreai, te duceai după ei chipurile să le verifici temele dar le rupeai foile, zburau prin cameră caietele, pe masa din bucătărie paharele se zgâlțâiau, pumnul cădea. Plângeam.
Ruxandra Donose
Mizerie. Haos indescriptibil. Nimic nou, o dată nu m-ai ajutat să țin ordine. Precum în bancul cu pungile, la mine s-a adunat tot gunoiul sub ochi. Însă e bine, măcar acum știu unde să fac curat. Dacă tot trebuie să iau mătura, mai bine îmi iau zborul cu ea. Spre alt banc, ăla cu papagalul care-și smulge penele, singur și rebel. Între a fi singur sau a te simți singur în companie, alegerea e clară. Deci aleg să fac limonadă din acreala adunată. Pun muzica tare și încep să dansez. Pe mătură, evident.
Horațiu Dudău
Te iubesc. Ca să îmi dau seama dacă te voi ierta, sunt prea copil, încă. Camera voastră e acum doar camera mamei. Poate ea plânge, nu știu, lacrimile nu se aud, așa au fost blestemate, să curgă mute. Și nu am chef de joacă, astăzi. Mă fac că nu îi aud pe cei care mă strigă să ies. Stau ascuns între pat și măsuța pe care, într-un caiet de matematică, a rămas o problemă nerezolvată. Piciorușele cu lac maro sunt zgâriate mortal, îmi imaginez o gheară de monstru. Trag o pătură peste mine și încep să număr zilele.
