Te-am cunoscut într-o seară când, amărât că editura mi-a respins romanul, am intrat în crâșma de la colț. Privirea mi s-a agățat în decolteul tău. Cumva, ai ajuns la mine-n mansardă. Cumva, am adormit cu nasul între sânii tăi. Și n-ai mai plecat. E frumoasă foc, îți poartă noroc, îmi cântau prietenii pe voci felurite. Pentru mine erai însă femeia arhetipală, mustind a viață. Mi-ai lăsat pe oglindă o poză topless în ziua-n care ai fugit cu instalatorul. Ceai avut și ceai pierdut, scria pe verso cu dermatograful.
Ileana Racoviceanu
Plapuma aia de la mă-ta, sub care am zis că mor de câteva ori. Sub ea și sub tine. 2 lustre cu 3 brațe, dintre care una fără abajururi. Mobila de la IKEA, sufragerie Verona, unde promiseseși c-o să mă duci, dar a apărut aia pe fir ș-ai dus-o pe ea. Eh, să se îndoape ea cu paste. Dormitorul de la JYSK, că IKEA e scumpă, că reclama costă și că nici calitatea nu e cine știe ce. Așa a zis avocata, să scriu tot ce-a mai rămas. Mai e și copilul, dar la el n-ai avut tu nicio contribuție. Să-ți stea pizza-n gât.
Ana Camelia Tetiva
Aceasta este o întrebare despre ce a rămas după ce am plecat? Da, acum pot să povestesc despre asta. Înainte să plec, mă gândisem să las câmpuri arse, fântâni otrăvite, vreun potop, ceva rău de tot, apoi, parcă îl și vedeam cum țese povestea de agățat următoarea eroină salvatoare și cum o să devin trauma de care va trebui să fie el vindecat, el inocentul, iar eu arsura, otrava. Până la urmă, am lăsat totul exact așa cum găsisem la venire, nu am lăsat niciun semn. Nimic am găsit, nimic am lăsat.
