Piatră. Roasă de timp. O felie de portocală petrificată rămasă moștenire din alt timp. Mi-am aplecat urechea la pământ, simțind arsura soarelui grecesc, sub care urla tăcerea. Am ascultat, pân-am auzit primul nume. Heracle. M-am cutremurat. În spatele ochilor închiși s-a format imaginea lui. Al doilea, Ahile. Tezeu. Și ceilalți eroi. Și zeii, toți. Sau, poate, nu era nimic. L-am văzut pe orb. Am strigat: Mami, nenea o să scrie despre mine, despre întoarcerea mea în Ithaca. Mami, cine e Penelopa?
Alexandra Buhudini
Calea Lactee tăia pieziș capete negre, moțate, de jnepeni. Pe vârf de munte, răsufla noptatic un vânticel de vară. O dată cu el răsufla ușurat de povara atlasului un călător, un bărbat cu ochi de giuvaier. Așezat cuminte pe scaunul cărat sisific pe vârf își uita în tihnă viața, devenind piatră, anotimp, ba chiar un dolomit. Pribeag, s-a metamorfozat într-un totem sub mitica boltă-nstelată. Jumătatea lui l-a plâns pe fiecare scaun înrădăcinat pe vârfuri muntoase, unde el a uitat-o încetișor, ca pe însăși viața lui.
Horațiu Dudău
La a doua strofă, m-am încurcat. Mă uit în sală. Râsete. Satisfacție. Sufletul îmi cade după cortină. Rămân pe scenă, cu ochii înfipți în tavan. Îmi smulg cravata roșie. Mă sufocă. Ies în fugă. Nu știu unde să mă opresc. După colț, găsesc puterea să îmi aștept sufletul. Intru în curte, latru la câine să tacă și mă trântesc în iarbă. Întunericul mă mângâie. Îmi dreg glasul. Aștrii, la început scaune goale, par să se ocupe. Îmi imaginez zeii. Cerul închide ușile. Recit. La final, aud doar aplauze.
