Cum intru-n casă, haosul mă copleșește. Pantofi aruncați alandala îmi strigă să le caut perechea. Mă supun. Preșului nu-i place să stea strâmb. Îl îndrept. Pe rafturi e vraiște, hainele țipă. Le-mpăturesc în teancuri perfect aliniate. Cănile-s puse de-a valma pe blat. Le rânduiesc cu toarta către mine. Tacâmuri se războiesc în chiuvetă. Le-așez vertical în suport. Pe moment, tortura lucrurilor încetează, pot să respir. Intru-n camera copilului. Matei își desenează pe braț unghiuri drepte, linii paralele. Cu lama.
Răzvan Dițescu
Când joci, ai iluzia că poți controla totul dacă ești suficient de bun, însă spațiile libere nu țin cont de talent. Ele apar, așteaptă, se multiplică. Să lași un gol în joc e o greșeală; în viață, compromis; e o chestiune de vocabular doar. Am ajuns să joc la limită. Să supraviețuiesc, nicidecum să câștig. O nouă piesă, o nouă șansă de a repara. Dar e doar cârpeală. Nu mai pot continua așa, însă nici nu mă pot opri. Dacă o fac, va trebui să înfrunt toate golurile pe care m-am făcut că nu le văd.
Elena Fermuș
Ca s-ajungă la baie, trecea prin fața camerei soacră-sii. I s-a părut dubios, într-o noapte, s-o audă vorbind singură. Dar, buimac cum era, n-a dat atenție. Și-a zis că poate se roagă cu voce tare. S-o ia. A doua noapte, așijderea. Și-a lipit urechea de ușă. Nu prea era rugăciune. Hai, hai. Nu. Nu acolo. Nu urca. Așa. Jos, jos. Yess. Bărbatu' a bătut în lemn și-a dat fuga la nevastă. Iubita, scoală repede c-a-nnebunit mă-ta. A luat-o mai mult pe sus, s-audă și ea. Joacă tetris, tâmpitule. Credeai c-a-nviat tăticu'?
