Ai numărat în șirul de scaune goale pe cele pe care, demult, te-ai așezat. Pe unele ai zăbovit, altora le-ai verificat doar spătarul. Acum îl alegi pe ultimul. Pe el te încăpățânezi să rămâi. Ai obosit. Îți lași capul în piept, respiri adânc și recunoști că din trecut nu-ți face nimeni viitor. Apuci pământ între degete, amestecat cu iarbă, îl duci la nas și inspiri adânc mirosul reavăn, sălbatic care nu-ți aparține, dar în care sfârșim cu toții. Scaunul ăsta îmi place, îți spui. Pe el voi aștepta Întunericul.
Elena Fermuș
De departe, ziua în care căminul cultural devenea neîncăpător și inima satului, era a 15-a din cireșar. Serbarea sfârșitului de an școlar. Cei ce locuiau pe aproape își goleau casele de scaune și le-aduceau acolo, ca fiecare să-și găsească loc. Parcă mă văd, țărăncuță-țărăncuță cu bujori în obrăjori și crini albi în mână, repetând în gând poezia ce-aveam s-o zic pe scenă. Pentru mama, pentru tata, pentru lume. Ușor-ușor, acea lume s-a dus în alta. Școala a rămas făr' de copii în prag, iar căminul, fantoma mea iubită.
Florin Leșan
Sfântul Petru mi-a arătat Raiul. Am trecut prin lumină, prin grădini, prin liniște. Ne-am oprit în fața unei săli uriașe, plină de scaune goale. Unele mici, altele mari. Păreau încă purtate de mâini obosite. Ce-i aici? Durerile celor ce-au vrut să meargă mai departe și n-au mai putut. De ce sunt goale? El a zâmbit. Pentru că în Rai nimeni nu mai are nevoie de ele. Dar le păstrăm pentru cei care încă luptă pe pământ și le trimitem înapoi prin mâinile oamenilor buni. Uită-te mai bine; sunt doar scaune cu rotile.
