După șapte ore pe drum cu trenul, un termos de cafea, o apă minerală, un iaurt și un kilogram de prune, omul a coborât în gară cu mersul acela rigid al celor care țin ouă între picioare și nu vor să le scape. A alergat spre baie ca Gollum după inelul lui. Prima ușă, ocupat. A doua, defectă. A treia, lipsă hârtie. A patra, fără încuietoare. Soarta își bate joc de el. Când a deschis ultima cabină și a găsit un scaun liber, aproape curat, i s-au umezit ochii. Unii găsesc iubirea în gări. El găsise direct fericirea.
Ionuț Morariu
A mers cale lungă să-i ajungă. Șapte mări și șapte țări a vânturat Păcălin până, la o margine de lume, a dat de împărăția scaunelor goale, un ținut aspru, unde oamenii încă vorbeau limba bătrână. Săraci lipiți, n-aveau după ce se șterge la fund, însă, mari consumatori de vorbe goale, l-au primit cu hârtie igienică și apă de gură. Și el le-a spus și ei au înghițit. Că descind din nobila viță a dacilor scatofagi și că nu e nicio rușine să fii flămând și să n-ai ce da afară. Doar e știut. Un caca mic, un spital mare.
Emanuel Pope
Eu de trei ori am jucat în filmul ăsta. O dată, când trăia Sorescu și n-a ajutat la nimic. A doua oară, când am scris Revolta scaunelor. Iarăși gaură. Nimic. Apoi m-am apucat temeinic la casa din Dobrogea și i-am înfipt ăsteia un scaun în tavan, așa, cu fundu în jos, sau, ca să zic mai bine, de te-ai fi așezat pe el tot sângele ți-ar fi venit în cap. Și tot n-a fost nimic. Ba unu, din sămânța lui Dolaru, mi-a și zis în magazin: ce, bă, nu aveam noi destule scaune goale în țara asta. Ai mai înfipt tu unul și-n cer.
