În fiecare oglindă ne certam din nou. Eu îi spuneam că trebuie să vadă un psiholog, el mă numea ipocrită, eu îmi făceam bagajul să plec, copiii mă rugau să rămân. Pe masă mă așteptau hârtiile de divorț. M-am așezat pe scaun, oftând încet, și mi-am surprins chipul într-una dintre oglinzi. Eram împăcată, aproape liniștită. Nu-mi mai păsa ce voi face de acum înainte, nici cine îmi va da un pahar cu apă la bătrânețe. Nici ideea că voi muri singură nu mă speria cât gândul că trebuia să-mi cresc copiii cu el.
Mihai Dinescu
A fost odată ca niciodată un dumnezeu. Ca orice dumnezeu adevărat se plictisea teribil. Privea la nesfârșit pe fereastra dinspre grădină dar nu se întâmpla niciodată nimic. Era atât de singur că instalase oglinzi pe toți pereții palatului. Se plimba pe culoarele fără capăt. Prin sălile uriașe de ospețe. Uneori se așeza pe unul din scaune. Ținea un mic discurs celorlalți dumnezei care îl aprobau din oglinzi. Și mâncau. Și beau. Și tare se mai veseleau. La unison. În singurătate. În singularitate.
Veronica Baciu
Am urcat culmea dealului sleită de putere. În vale se vedeau niște case micuțe, risipite parcă la voia întâmplării sau a timpului. Trebuia să mă odihnesc, așa că nu m-am oprit decât în tinda uneia dintre ele. M-am uitat pe geamul micuț și acoperit de pânzele păianjenilor, am apăsat pe clanța ușii și ea a cedat. Înăuntru lumina intra greu, lucrurile stăteau încremenite într-o uitare veche și totuși, aveau o rânduială a lor. În mijloc trona o masă lungă, pe lângă care scaunele goale parcă erau așezate la taifas.
