Într-o duminică eram cu tata în Piața Matache. Un om al străzii, pe care îl știam din vedere, se dădea în spectacol pe lângă o tarabă cu brânzeturi. Cânta, făcea ca trenul, dansa hore, spre amuzamentul grosolan al celor din jur.
După numărul lui grotesc, a luat un cuțit de pe tarabă, a tăiat în grabă o bucată de brânză și a fugit cu ea.
Omul din spatele tejghelei a rămas o clipă confuz, uluit. Nimeni nu se așteptase ca nenea acela ciudat să facă așa ceva.
Apoi negustorul, cuprins dintr-odată de o furie oarbă, a pornit după el ca să-și facă dreptate.
Tata i-a sărit în cale și l-a oprit.
- Lasă-l, nene. Te rog eu. Uite, îți dau eu banii pe bucata aia de brânză, numai lasă-l.
- De ce, dom'le? E un hoț! De ce-i iei apărarea? Dă-l în morții mă-sii de nemernic! Mă duc și-l bat de-i sună apa-n cap, f... mama lui de păduche! striga omul păgubit.
- Uite banii, nene, îi spunea tata, fluturându-i câteva bancnote prin fața ochilor, în timp ce îl ținea cu o mână în piept.
Omul a luat banii și s-a liniștit. Dar cei din jur, încă nedumeriți și indignați, se uitau urât la noi.
Pe drumul spre casă, eu eram foarte tăcut și frustrat, profund marcat de întâmplare. Tata se tot uita la mine.
- Ce e, mă? Hai, zi.
- Lasă...
- Zi, mă, copile, ce ai? Nu mă ține așa!
- Vrei să-ți spun? Bine, îți spun. Nu înțeleg ce te-a apucat. Nu tu mă înveți să fiu cinstit? Nu tu mă înveți să nu iau parte la nedreptăți? Nu spui tu mereu că ar trebui să existe legi mai aspre pentru hoți și nemernici?
- Așa. Și?
- Atunci ce te-a apucat să-l faci scăpat pe boschetarul ăla? Nu contează că a furat o bucată mică. Gestul lui e al unui hoț! Nu te mai înțeleg. Trebuia să-l lași pe omul cu brânza să-i dea o lecție. Sau măcar să-și ia brânza înapoi. Ce a fost asta? De ce ai făcut-o?
Tata tăcea, iar tăcerea lui îmi amplifica furia.
- Sunt foarte supărat pe tine, să știi. Nici nu-mi vine să cred că ai făcut așa ceva.
Și îi dădeam înainte cu poliloghia mea despre dezamăgire, idealuri năruite, modele sfărâmate și alte lucruri grele de felul acesta.
Tata a tăcut cât a tăcut, dar la un moment dat s-a oprit brusc.
Amintirea acelor câteva secunde îmi este și acum atât de vie...
Eram în dreptul Hotelului Grivița.
Tata m-a tras blând deoparte, s-a aplecat spre mine, foarte aproape, m-a prins domol de umeri și mi-a spus în șoaptă:
- Băi, tată, de ce nu gândești puțin? Ia să vedem: de ce crezi că a furat omul ăla? Hai, zi. De ce a furat?
- Pentru că e hoț. Pentru că e bețiv. Pentru că n-are nicio rușine.
- Sau poate că-i e foame.
Am tăcut.
- Și poate că e singur...
- Nu înțeleg.
- Foame, tată. Foame și singurătate. Sunt cuvinte pe care tu nu le cunoști, de fapt. Ție, dacă ți-e foame, o strigi pe mama și te-ai rezolvat. Avem noi grijă de asta. Singur nu ești și sper să nu fii niciodată. Dar cu omul ăla cine stă? Cine crezi că are grijă de el?
Nu mai spuneam nimic.
- Tot ce fac eu cu tine și cu frații tăi este să vă ajut să nu vă fie niciodată foame și să nu rămâneți singuri, așa cum e omul acela. Gândește-te la asta.
Am rămas tăcut.
- Te rog, mereu te-am rugat: gândește bine înainte să judeci cu glas tare pe cineva. De ce e nevoie să-ți dau eu întrebări ajutătoare? Gândește, tată. Gândește...
(Extras din romanul Cadoul)