Maiorul medic Drăghici nu avea mai mult de 50-55 de ani, dar alcoolul și viața dură îi ridase atât de tare fața, că aveam senzația că el va urma pe masa de autopsie. Era prima noastră lecție de anatomie. Tot cursul l-am făcut pe vremea când te luau în armată direct de pe băncile liceului.
- Bă soldat, eu sunt un om bun și pașnic, dar la mine înveți, bă! Că dacă nu bagi la cap ce-ți spun și-ți arăt aici, te f*te Stalin! No, înțelegi?
- Înțeles, să trăiți!
- Fain! Acum, doi flăcăi extrem de inteligenți să vină cu mine la frigidere.
Am mers eu și cu Viorel. Maiorul a tras un sertar lung. Înăuntru - un bătrân bărbos, neîngrijit, cu niște unghii la picioare cum nu mai văzusem.
- Hai, câte unul de fiecare latură, îl luați cu cearșaf cu tot.
L-am ridicat pe masă cu dinții strânși. De undeva din adâncul stomacului simțeam niște spasme ciudate.
- Acum am să-i fac o incizie în Y. Fii atent aici, soldat, și notează ce vezi!
- Toarșu' maior, raportez, nu avem cu ce! Nu știam că trebuie să venim cu caiete, a zis Viorel cel destoinic.
- Foarte rău! Data viitoare vă călăresc de vă merg fulgii! Vă f*te Stalin!
Cei doi locotenenți medici, care ne însoțeau, zâmbeau pe sub mustață. Ei erau acolo să ne trieze: din 300 de oameni, doar 40 trebuiau să termine cursul. În rest, zâmbeau ca proștii și făceau mișto de noi.
- Fii atent, soldat. Acum îi deschid pieptul. Adică toracele, da? Ai notat?
Omul a luat niște foarfece și niște clești ciudați, i-a secționat sternul, a tăiat artere, vene și i-a scos inima inertă.
- Uite, soldat, asta e inima! Ia-o în mână și simte-o. Vezi consistența, tăria, mărimea... Înțelege că e un mușchi și funcționează ca o pompă. Are nevoie de hrană și oxigen. Hrana e sângele, care trebuie să fie de calitate. Dacă nu e, se umflă și crapă. Nu te fandosi, ia-o! Nimic din ce e omenesc nu e scârbos! Ai notat?
- Păi, am zis că nu avem caiete, l-a înfruntat iar Viorel.
- Foarte rău! Dar ia zi, de ce nu curge sânge, deși i-am secționat aorta? m-a întrebat brusc, fixându-mă pe mine.
- Păi... fiindcă nu-i mai bate inima, cred....
- Bravo, Pu*ică!
Mirosea îngrozitor. Noi, cei zece din grupă, eram îngroziți, dar încercam să ne ținem bine. Orice semn de slăbiciune ne-ar fi trimis în rușine înapoi la unitate. Asta nu se putea; ajungeai trupete și te trimiteau pe șantiere, alături de pușcăriași. Nu. Mai bine cu cadavrele, autopsiile și toate celelalte grozăvii.
- Trecem la ficat! Ai grijă, soldat, să nu vomiți pe aici, că te f*te Stalin! Ai notat?
Viorel a dat să zică ceva.
- Taci, blondule! Acum, hai să ne distrăm un pic. Ia, uite ficatul. E unul foarte interesant. E plin de grăsime, ceea ce ne spune că deținătorul, aici de față, l-a abuzat. Adică a dus un stil de viață nesănătos, cu băutură și mâncare multă și proastă. Acum, na, băutura e și drac și înger, dar voi sunteți prea mici pentru așa discuție, mai spuse el, pironindu-și ochii în podea, melancolic. Oftă un pic, apoi relua: - Deci: ficatul filtrează, curăță, clarifică, fluidizează, detoxifică, coagulează, reglează, depozitează, susține. Le luăm pe rând.... Despre ficat vorbim însă data viitoare, când sper că veniți cu caiete, că altfel vă f*te Stalin. Acum doar luați-l la palpat.
Și ne dădu organul tuturor, din mână în mână.
Textura, forma și culoarea nu semănau cu nimic din ceea ce credeam. Nu semăna cu un organ de porc cum mai vedeam prin bucătăria mamei. Era... ceva învelit într-o masă gelatinoasă albă, care începuse să se înnegrească. Ne aluneca printre degete, trebuia să avem grijă să nu-l scăpăm pe jos. Îl țineam trei-patru secunde, apoi, cu o greață infinită, îl pasam colegului din stânga.
La un moment dat, unul dintre băieți a început să vomite violent. Locotenenții și-au scos imediat carnetele și i-au scris numele. Urma să plece la unitate, descalificat, în plină rușine. Noi, toți ceilalți, ne-am abținut cum am putut. Mirosul însă ne-a distrus. Simțeam un soi de lichid amar că-mi inundă gâtul, până în cerul gurii. Făceam eforturi disperate să-mi curm spasmele.
Drăghici a așteptat răbdător până când cel care vomita a terminat și a fost scos afară, apoi a reînceput:
- Soldat, medicina de primă linie de front nu e ușoară. Ea implică dedicare totală și lipsa oricărei reacții la ororile meseriei. Noi trebuie să funcționăm în orice condiții. Aici veți învăța să nu mai aveți reacțiile astea. Repet: ceea ce e uman nu poate fi scârbos. Notați asta!
Vio, pe fază:
- Păi...
- Aoleu, tu, blondule, ești groaznic. Știu că nu aveți caiete, la dracu. Să nu te mai aud, că știi ce-ți face Stalin! Ai înțeles?
- Am înțeles, mă f*te, să trăiți! a răspuns Vio.
- Ai înțeles pe dracu... a mai mormăit medicul. Ia, hai, dați ficatul ăla încoace, că v-ați jucat destul cu el, a mai spus el, suflecându-și mânecile halatului ca de măcelar.
I l-am dat degrabă. L-a împins cu forța în abdomen, l-a îndesat acolo, în balta aia de sânge de la suprafață, cu niște sunete care ne înghețau șira spinării.
- Cine vrea să rămână aici cu mine, să-l coasem la loc? a întrebat Drăghici cu un zâmbet șăgalnic.
Noi ne-am pus ochii în pământ și ne ascundeam unul în spatele celuilalt.
- Bine, atunci, blondule, tu rămâi. Hai, gata, luați-i și duceți-i să se spele, le-a zis locotenenților.
Viorel, cu o nuanță pământie la față, se uita la noi cum ne încolonam spre binecuvântatul aer curat de afară.