Știi zilele alea! Faci ochișori, te dai jos din așternutul încă bun și cald, iar pe drumul înspre baie te gândești dacă să te întorci în pat sau nu... Încă ți se închid ochii, încă dormi pe tine. Te uiți la ceasul din baie și vezi ora aia mică, mică de tot... Dacă stai și te gândești, ai mai putea ciupi niște minute de somnic. Ca popa ai putea. Faci pipi, moțăind cu grijă să nu comiți vreun accident. Termini, tragi apa, apoi vine marele impact.
Te speli pe mâini și pe față. Apa rece începe să te trezească. O strângi în palmele unite, o arunci cu mișcări experte pe față, îți freci ochii bine-bine. Apoi tragi o privire interogativă în oglindă și te sperii.
Doamne, eu sunt ăsta? Ăsta ciufulit și zbârcit? Ce-i cu ochii ăia căzuți? Ce flăcău mișto eram odată, pușca și centura lată, iar acum... Și uite, iar m-am îngrășat de la dietă... Ar trebui să nu mă mai cântăresc. De ce sunt eu fraier să-mi stric ziua? Întrebarea vieții mele...
Eh, asta e, îți zici și ieși din baie. Nu mai vrei în pat, te duci doar să ți-l faci. Apa rece te-a adus pe pământ.
Buuun, patul e făcut, deschizi ușa spre terasă, apoi intri în bucătărie și tot ce vrei e cafeaua aia. Apeși întrerupătorul espressorului. Între timp, până-și face el rutina, te gândești un pic la ce ai de făcut.
Stai, ce zi e? Ah, joi. Pff! Iar nu mi-am făcut niciun plan. Aoleu, azi, la zece, trebuie să-l sun pe nenea ăla! Și la douăsprezece, pe tanti aia, ca să rezolv treaba ailaltă.
Nu, nu o sun. Urăsc din adâncul inimii să vorbesc la telefon cu necunoscuți. De fapt, cu nimeni nu-mi place. Exasperez oamenii, pentru că nu răspund aproape niciodată. Iar asta merită un control psihiatric. O fi vreo traumă? O fi...
Dar nu, nu am să sun. Vreau să văd cum explodează Pământul că nu sun eu!
Mai ai un pic până la ora zece, când ar trebui să intri în duș, și parcă nu te mai îngrijorezi. Aaa, stai, azi trebuie să merg la frizer, musai-musai! Am primit destule observații. Cineva mi-a zis că semăn cu nu știu cine din Planeta maimuțelor. Asta e intolerabil!
Dar e joi și e vacanță. Chiar trebuie? Și ce să mai tund din el? Și așa freza mea e doar o epavă din ceea ce a fost. Hm, totuși, bine că e cât e! Știu cazuri muuult mai nostime.
Apeși alt buton. Mașina începe să râșnească boabele și să-ți livreze minunata băutură în ceașca ta luată ca suvenir din Grecia.
Ah, vacanță! Dar acuș trece iulie, vine imediat septembrie, apoi iarna, ăștia scumpesc tot, vine apocalipsa, fraților!
Dar nu, stai că n-ai chef să te gândești la astea. Îți iei ceașca de sub țeava de cafea, pui lăptic, neapărat din ăla scump, la sticlă, și te duci teleghidat spre fotoliul tău prietenos, la laptop. Îl deschizi ca pe Sfânta Biblie, intri rapid pe net și dai primul sorb zgomotos cafeluței.
Mmmm... Așa, frate.
Apoi uiți de toate. Internetul te acaparează. Maurice, cotoiul mămos, vine și-și face biscuiții pe tine. Apoi se așază binișor pe pieptul tău, obturând tot ecranul. Dar ai tehnică: iei laptopul și îl pui pe mânerul fotoliului.
Cineva, nu spui cine, se tot pozează la Sala Palatului și la Ateneu cu diverse staruri ale muzicii clasice. Ziua și starul, locul și starul... ca un rezumat al stagiunii care s-a terminat de trei săptămâni. Are exact același zâmbet de mic triumf, de genul: "Eh? Voi puteți asta?". Te distrezi un pic de naivitatea ei dulce și treci mai departe.
Altcineva scrie că se simte fericită și pune un link cu Smiley. Nu faci imprudența să apeși pe imagine. Nu vrei să fii fericit cu Smiley. De fapt, stai și te întrebi de ce oamenii ascultă asemenea muzică sau ce-o fi ea. Dar te retragi din gândul ăsta, nu-l scrii, că știi ce se poate întâmpla. Te trag toți de urechi că "prea ești elitist, bă nene"... Sau îți scrie unul dintre studenții tăi și îți poate comenta:
"Haideți, dom' profesor, că Smiley nu e așa de rău. Nu sunt manele, e ok, nouă ne place!"
Apoi afli că Steaua iar are de gând să ia campionatul. Freci pisoiul - haha! -, el toarce fericit, iar tu îi pupi boticul ăla uscat și aspru. Și te gândești de ce te simți vesel că Steaua a fost ciuca bătăilor sezonul trecut. Și-ți vine în minte Becali. Și înțelegi.
Mai stai două minute pe Facebook, apoi te plictisești. Doamnele sunt la mare și-și fac selfie-uri pe șezlong sau își pun partenerii - ori colegii de cearșaf - să le fotografieze în costum de baie, pe mal. Frumos, dar repetitiv. Iar băieții își trag poze în tavernă, cu berea în față.
Ah, stai că îl vezi pe tipul de la trei, cel cu Loganul galben, pe un vas de croazieră!
Bravo, neică, halal! îți zici, închizând agale coperțile laptopului.
Îl inviți jos pe Maurice, care te intimidează cu o privire acuzatoare și somnoroasă. Nu i-o bagi în seamă. Ai deja experiență în contra-manipulare sentimentală. Îl depui pe canapea și te-apuci, aiurea-așa, să scrii prostioare fără sens, fără cap și coadă.
Apoi te uiți la ce ai scris după cele treizeci de minute în care te-ai crezut romancier, mai sorbi din cafea și te scarpini pe capul plin de nelămuriri.
Te întrebi: pentru cine scriu eu, de fapt? Cine ar putea citi despre viața mea și de ce oare simt eu nevoia să-mi expun amintirile? Nu stau ele mai bine în inimioară? O fi un soi de voierism, un fel de a atrage atenția? Sau e doar un ego dilatat?
Dar e joi și e devreme! Toate ideile astea adânci se topesc în atmosfera de vacanță imediat ce se nasc. Și te gândești la zâmbetul Mariei. Atât. Și atunci știi de ce ești fericit.
Și sunt.