Am fost la o nuntă, acum câțiva ani. Nu știam mireasa, dar eram invitat de nași - la care, mă-nțelegi, țin enorm. Dar nu despre ei e vorba. Vorba e că acolo, în mijlocul unei nunți luxoase, cu mari pretenții, m-am îndrăgostit iremediabil de țambal.
Nu era un virtuoz, omul. Nu Toni Iordache. Dar era bun. Bun în sensul acela aproape mistic pe care îl are un lăutar când nu vrea să-ți demonstreze nimic, ci doar știe să țină lumea pe loc.
Am rămas stană de piatră lângă el. Veselia aia forțată dispăruse. Micii se răciseră. Timpul se dizolvase. Omul făcea cu două ciocănele ce nu reușesc alții cu două mâini și zece ani de conservator.
Am avut - și am - toată dragostea posibilă pentru muzica românească autentică. Și când aud cum e denaturată azi, cum e făcută ferfeniță, batjocorită și violată de toți intrușii, mă întristez tare mult.
Adevărul e că nu mai avem criterii de evaluare a autenticității. Nici repere în oameni care să se dedice cu adevărat acestei comori. Grigore Leșe, pe care îl respect, se bagă prea des în TV. Alți folcloriști se ascund prin rămurele savante sau scriu articole în reviste de nimeni citite.
Ar mai fi Bogdan Simion, un tip locvace și talentat cu care m-am întâlnit și care mi-a plăcut mult. Dar el nu e chiar sută la sută muzician. E mai mult antropolog, istoric, lector, un pic cobzar, un pic restaurator de lăutărie urbană. E din toate câte un pic - și bine face ce face.
Dar eu simt lipsa unui muzician-folclorist care să strângă muzica tradițională și să o comenteze cu șarm, simplitate și bucurie.
Dar stai, că am deviat. Deci: țambalul.
Țambalul, în muzica românească, e mai mult decât un instrument. E acompaniator, toboșar, pianist și orchestrator. Ba chiar și poet. Îți dă ritmul, dar ți-l și fură. Îți susține melodia, dar ți-o și contrazice. Iar dacă vrea, îți face un solo de dai cu șapca udă de pământ. E singurul instrument care poate fi, în același minut, șeful tarafului și umilul slujitor. Poate fi doină, poate fi geampara, poate fi brâul pe 5. Și toate în același minut.
Îți trebuie un talent fabulos să fii țambalist mare. Pentru că nu se învață prea mult. Bun, știu - înveți tehnica. Dar ceea ce face acest instrument din sârme și lemn nu e doar atât. Nu e ceva ce poți deprinde în școli. La țambal se cântă organic, din simțire, din patos și patimă, din simțul umorului, din priceperea acelui ritm sincopat cu care te naști. Țambalul se simte în corp, în adânc, nu în brațe.
Acasă am un disc vechi, de vinil, cu Toni Iordache, un artist cu un temperament uluitor. Țambalul lui nu mai cântă - levitează. Nici nu mai e acompaniament sau solo - e predică. Toni era genul de om care nu bătea țambalul, ci îl mângâia cu o precizie divină. Ținea ritmul șchiopătat din sud cu un umor duios și un geniu greu de înțeles de cineva care n-a stat niciodată lângă un lăutar bun și nu l-a umplut de bancnote și șprițuri pentru o continuă stimulare, în buna tradiție românească.
Toni nu putea sta pe scaun când cânta. Dansa. Își folosea tot corpul ca să-și spună povestea. Și când interpreta ceva alert, avea zâmbetul acela de inițiat care înțelegea mai mult decât putea explica.
Adevărul e că, așa cum lăuta grecească mi-a rupt inima odată, într-un taxi din Salonic, țambalul mi-o rupe des, românește. Cu bătăi ciudate, cu accente în locuri care nu există pe hârtie.
Ritmul nu e la metronom. E la inimă. E șchiop, da, dar ce eleganță are în șchiopătare! Și nu te sperie, nu e bolnav. E isteț. E hâtru. Cum îi stă bine românului.
Țambalul e, poate, ultimul nostru mister sonor neatins de vreo normă. Nu e cool, nu e trendy, nu e de export. E al nostru. De pus la rană și de ținut în tăcere, după ce s-a terminat petrecerea și lumea începe să dezlege șireturile ca să poată pleca de pe loc.
Atunci, dacă asculți bine, țambalul tău interior mai cântă o dată, până târziu, înspre dimineață. Sau până intră un manelist prin urechea ta și dărâmă, cu muzica lui imbecilă și șerpească, toată bucuria.