Era o specie de profitori foarte ciudată, creată de comunism și de corpuția absolut generalizată de atunci.
Pe spațiul restrâns dintre Piața Romană și cinema Scala, adică căteva sute de metri, găseai sută la sută următoarele specii:
Taximetriștii de la Romana. Erau niște șmecheri plictisiți și aroganți, care odată ce intrau în meseria asta, aveau doar un singur țel, portofelul clientului. Știau multe trucuri. Dacă voiai la gară, considerau că e prea aproape și nu te luau. Invocau defecțiuni sau că merg doar în Militari, că acolo se retrag. Dacă insistai, umilindu-te un pic pentru că chiar erai grăbit, se uitau la tine cu dispreț și îți cereau dublu, cel puțin. Nu știam vreo branșă mai nesuferită și mai arogantă ca ei. Erau de evitat.
Bișnițarii de la Patria. Luau bilete engros la filmele bune și ți le vindeau la suprapreț înainte de proiecție, când bineînțeles că nu mai erau. Nici măcar nu aveau un nimim de grijă, strigau în gura mare că vindeau bilete și aveau mereu mușterii. Păi normal, ieșeai cu iubita la cine știe ce film cu Alain Delon și nu mai găseai bilete. Te uitai la ea cât era de dezamăgită și apelai imediat la tipii ăștia. Dacă biletul era inițial de 5 lei, plăteai și de patru ori suma, doar ca să o mulțumești pe "preopinentă". Dar te durea. Intrai la film și, în timp ce ea se uita în ochii albaștri ai lui Alain, tu zâmbeai strâmb și îți făceai calcule apocaliptice.
Ospătarii de la Casata, Turist sau Grădinița. De fapt, de oriunde. Lacomi, alumecoși, șerpoși. Veneau în fața ta cu o moacă scârbită și superioară. Nu prea îți aduceau meniu, nu erau astea localuri cu mare ștaif. Dacă erai la Casata și aveai norocul să prinzi o masă, o așteptai pe doamna ospătar mai mult de 15 minute. Apoi îi cereai zâmbind să-ți aducă un profiterol, pe cel mai dulce ton din repertoriu. Nu zicea nimic, se întorcea cu spatele, acră, sastisită. Sperai să vină nu el în alte 15 minute. Dar nu mereu, trebuia câteodată să îi aduci aminte la fel de dulce. Se rățoia la tine "Ai răbdare, nu vezi câți clienți am? E ho!".
La berăriile din preajmă, înăuntru, mirosea a borș, a grăsime încinsă cu vagi miesme de carne și a fum alterat de țigară proastă. Niciodată nu era aerisit. Bărbații ospătari, cu șorțuri pătate și cămăși boțite și murdare, nu se sinchiseau să schimbe fața de masă după clientul precedent. Veneau la tine și te întrebau direct: "Câte vrei?" "Păi două, suntem doi" spuneam. "Și de mâncare, ce să fie? Nu servim bere fără mâncare". Era o tactică pe care o știam. "Aduceți halbele acum și ne descurcăm noi. Nu rămânem datori" ziceam. Și îi lăsai bani de încă una.
Dar de controlorii ITB? Erau angajați pe pile, teribil de șmecheri, cu aere de mardeiași, de băieți dăștepți. Prindeau elevi fără bilet și îi țineau în autobuz până la capăt de linie unde reușeau, printr-o mică teroare, să scoată ceva. "Ia sări mă în sus" făceau. "Cât mărunt ai? Ia dă-l încoa. Dar în ghiozdan ce ai? Stilou? Dă la nenea, că altfel îți tai proces-verbal și ți-l trimit și la școală, și acasă. Crezi că-ți merge așa?"....
Dar de hoții de buzunare? Profitau de înghesuiala din transportul în comun și te ușurau de ce aveai prin geci sau paltoane, apoi dădeau marfa altuia, care era mai departe de tine și astfel nu puteau fi prinși.
Dacă se "gâdila clentul", adică victima simțea că e buzunărită, șuții ăștia făceau un tărăboi de neînchipuit, țipau ei la tine și mai tare, te înjurau, apoi toată șleahta care era cu "operatorul" voia să te bată.
Dar de milițienii care te controlau de carnetul de conducere și îți găseau nod în papură? Ba că ai bara de protecție strâmbă, ba că ai trecut pe roșu, ba că nu ai dat prioritate unei alte mașini fantomatice.... Te acuzau aiurea apoi, cu ochi mieroși și cu o lacrimă de compasiune abia ițită, îți spuneau urduroși "lasă tovarășe, că ne înțelegem noi"..., semnalând clar că voia șpagă. Fără să te ascunzi, scoteai o bancnotă de 50 de lei și i-o pasai scârbit. " E-n regulă, drum bun!" făcea el zâmbind nevinovat.
Ăștia erau micii bișnițari. Ăia mari erau gestionarii din magazinele Mistrețul, Unic, Comaliment... Carne, ouă, dulciuri, lactate, totul se tranzacționa și pe căi alternative. Erai împărat dacă aveai pile la astea. De fapt, în anii '80 la toate alimentarele. Chiar și la piață, țăranii îți doseau marfă pe care ți-o dădeau mai scump, doar că te știai cu ei. Acolo se făceau marile afaceri. Și, bineînțeles, toată treaba era în acord cu milițienii, care aveau și ei un procent. Ca un fel de taxă de protecție. Rar se întâmpla să vină ofițeri să rupă lanțul de iubire dintre gestionarii magazinelor și tablagii, iar asta pentru că și ei aveau de câștigat.
Ce mai, într-o scurtă plimbare de 10 minute, puteai să vezi o societate putredă, sleită de orice formă de vitalitate, fără viață, fără niciun orizont, terorizată, controlată de nemernici, de criminali și distrusă până în fibra cea mai intimă de instinctul de supraviețuire.
Dar știi ce? Nici nu le mai vedeai. Erau deja în ADN-ul nației.
Și când te gândești câți nostalgici sunt...