De unde era să știu? Nimeni nu-mi spusese nimic. Nici măcar Christoph, prietenul meu, care era chiar rectorul Conservatorului din München. Și doar stăteam la el acasă.
A trebuit să intru într-unul dintre numeroasele muzee antinaziste din oraș - erau peste tot și cele mai multe aveau intrarea gratuită - ca să-mi dau seama. Îl vedeam mereu pe Hitler fotografiat în fața unei clădiri care mi se părea teribil de cunoscută. M-am prins destul de târziu că era chiar clădirea Conservatorului în care mă aflam ca doctorand, într-un program Erasmus.
Nu-mi venea să cred. În mintea mea, toate clădirile naziste fuseseră demolate, rase de pe fața pământului. Așa cum credeam că se întâmplase cu buncărul lui Hitler din Berlin, peste care se află astăzi o parcare aproape anonimă.
M-am dus repede acasă și i-am povestit lui Christoph despre descoperirea mea. A zâmbit și mi-a spus ceva de genul:
- Da, fusese una dintre clădirile oficiale ale lui Hitler. Dar noi nu prea vorbim despre asta.
Istoria era relativ simplă. Vechea clădire în care funcționase școala de muzică fusese distrusă în timpul războiului. În schimb, Führerbau, una dintre clădirile reprezentative ale regimului nazist, rămăsese aproape neatinsă. După război, tocmai pentru a-i șterge destinația monstruoasă, fusese dată spre folosință Universității de Muzică și Artele Spectacolului. Se află pe Arcisstraße 12, chiar în buricul târgului.
Nu am mai avut liniște până n-am aflat tot ce se putea afla.
Într-o zi, având de rezolvat niște acte prin birourile universității, am întrebat unde fusese biroul personal al lui Hitler. Mi s-a spus că în acea zonă se afla cancelaria. Chiar lângă ea era cabinetul rectorului, adică biroul prietenului și binefăcătorului meu, Christoph.
M-am dus la el și i-am spus că vreau să știu mai multe despre loc.
M-a condus mai întâi în cancelarie. Acolo fusese semnat, în 1938, Acordul de la München, prin care Cehoslovacia fusese silită să cedeze Germaniei regiunea sudetă. Una dintre marile capitulări ale Europei în fața lui Hitler. Fără niciun foc de armă.
Camera era mare, cu scaune simple și mobilier neînsemnat. Se mai păstrau doar șemineul original și o lampă de tavan. Recunosc, eram puțin dezamăgit. Nimic de acolo nu-mi inspira epoca nazistă.
Christoph a observat. M-a dus înapoi în biroul lui și mi-a spus să-l aștept. După vreo zece minute s-a întors cu o cheie.
- Ai să vezi ceva ce nu prea îmi place să arăt. Politica noastră este să păstrăm multă discreție în privința lucrurilor acestora. Nu vrem să transformăm locul într-o atracție Hitler. Dar, pentru că văd că ești pasionat, că ai atitudinea corectă și, mai ales, pentru că suntem prieteni, hai să-ți arăt ceva. O să ai o mare surpriză.
S-a dus la un dulap mic, aflat în spatele biroului său. L-am tras împreună într-o parte.
În spatele lui era o ușă.
Christoph a băgat cheia în broască, iar ușa s-a deschis cu un scârțâit sinistru, ca în filmele proaste. Din încăpere a ieșit un aer stătut, cu miros de mobilă veche și de cameră închisă de multă vreme.
Înăuntru era întuneric.
Christoph s-a dus la fereastră, a tras în lături niște draperii verzi, extrem de groase, apoi a deschis larg geamurile. Lumina a intrat și am văzut ceva uluitor.
Era biroul privat al lui Hitler.
Se păstrase mobilierul original. Biroul din lemn negru, mat, fotoliul mic și tare în care stătuse el, două fotolii pentru vizitatori, o măsuță joasă, rotundă, câteva scaune simple și o bibliotecă goală. Pe birou se aflau o călimară și o sugativă din marmură, câteva tocuri cu penițe și hârtie de corespondență cu însemne naziste. Singurul obiect mai elaborat era o lampă art-deco, cu șnur, care amintea limpede de anii '30.
În rest, austeritate.
Mă așteptasem, probabil, ca răul să aibă o mobilă mai spectaculoasă.
Am rămas țuț. Apoi, fără să mă gândesc prea mult, m-am așezat în fotoliul lui Hitler, ca să văd aceeași cameră din locul din care o privise el.
Totul era suprarealist.
Am scos imediat telefonul ca să fac fotografii. Christoph a sărit:
- Te rog, nu!
- Dar de ce?
A ezitat puțin.
- La ce ar folosi?
În atmosfera care se crease acolo, întrebarea lui avea sens. Am băgat telefonul în buzunar.
Nu am făcut nicio fotografie. Dar creierul meu a înregistrat aproape toate detaliile. Și uite că, după atâția ani, le-am pus aici, pe hârtie. Că cine știe...
Hitler a murit la 56 de ani.
Eu am trecut de vârsta lui cu doi ani.
Nu știu de ce am simțit nevoia să fac socoteala.
Dar am făcut-o.