Eu țineam sacoșele de plasă. Tata, cu mersul lui un pic elefantin, cu mâinile la spate, apăsând metodic pe călcâie, vorbea cu mine. Ori îmi spunea despre clădirile pe care le vedeam, ori câte ceva despre istoria locului, dar cel mai des găsea teme prin jur ca să inițieze conversații mai deștepte. Cred că voia să vadă dacă flăcăul său de nici zece ani poate duce și o conversație de oameni mari. Găsea mereu ceva de vorbit.
- Băi, Sarafakis - nu știu de ce avea el vorba asta și nici cine era domnul în cauză -, tu poți observa care e diferența dintre blocurile astea noi și Hotelul Dunărea?
- Mda. Hotelul e curbat, blocurile noi sunt drepte, ziceam eu, după un efort de gândire.
- Nu e doar atât, mă, tată. E mult mai mult.
Și începea o lecție glumeață de arhitectură și istorie. Mă ducea elegant prin anii '30, prin Art Deco, prin Bucureștiul interbelic... Avea o vrajă a lui în vorbe, un mod de a împleti o poveste cu mici pățanii de-ale lui. Râdeam, mă miram și învățam câte ceva.
Apoi ajungeam în piață. Discuțiile încetau, iar noi ne afundam în nebunie.
Era haotic totul: aglomerație, nădușeală, țărani strigându-și marfa, mușterii unul într-altul, fel și fel de oameni, care mai de care mai guralivi și mai băgăreți.
Încă de la primii pași pe strada Atelierului, cea care duce din Calea Griviței înspre piață, țărănci sărace, cu un aspect aproape disperat, încercau să scape pe bani puțini de niște funii împodobite cu căței de usturoi amărâți. Veneau în fața ta și nu înțelegeai bine dacă vindeau sau cerșeau:
- Ia, mă, mămică, de la mine usturoiul ăsta, să plec și eu acasă! Hai, că e ultimul! Te rog eu, mămică...
Pe trotuarul murdar, plin de praf, pe niște ziare, alte personaje vindeau ardei iuți grupați în snopi și țipau, cu voci hodorogite de tutun:
- Ia rapidu', ia acceleratu', iute ca focu', îți arde bojocu'!
Erau mulți alți precupeți care vindeau pe jos, pe niște mușamale sau chiar pe ziare, tot felul de nimicuri: ustensile de tricotaj, pantofi scâlciați, lame de ras, șireturi, bibelouri sparte și lipite grosolan, ascuțitori uzate, almanahuri vechi de știință popularizată, cărți antice și prăfuite, de la Shakespeare la Lenin, veioze ruginite și fără fire electrice, colecții de timbre ștampilate și fără valoare și câte și mai câte.
- Ia de citește, ia de te-ncalță! strigau ei, ridicând vreo carte din care curgeau pagini desprinse sau câte-o gioarsă de pantof, purtat de cine știe ce proaspăt răposat.
Nu prea le păsa dacă vindeau sau nu ceva. Erau, de fapt, dornici să piardă vremea prin piață, să bea bere și să se simtă actori ai marelui circ al pieței.
Pe de cealaltă parte, puși cu adevărat pe treabă erau producătorii de pepeni. După o muncă grea și lungă pe câmp, prezenți cu toată familia, zi și noapte, câte o săptămână, își construiau cu grijă piramide din sferele verzi sau galbene și-și păzeau averea pe rând, cu priviri suspicioase și alerte.
Activitatea lor se întindea pe trotuarele străzilor adiacente, așa că nu ajungeai la piață decât pe carosabil, mergând haotic printre căruțe cu cai blegi și camioane care te lăsau tușind zgomotos, cu ochii în lacrimi.
(va urma)