Să simţi, atunci când te uiţi la o fotografie, că eşti azvârlit din pat, din miezul somnului cel mai adânc direct în dormitorul întunecat, pe podeaua rece. Căldura părăseşte corpul din pijama,
scurgându-se afară prin crăpăturile invizibile din zid. Nu mai ştiu ce scriitor spusese că după terminarea unei cărţii bune, cititorul ar trebui să simtă nevoia
de-a ieşi urlând pe stradă, în căutarea autorului, pentru
a-i trage una peste bot. Cred că Hrabal. Da, aşa îmi amintesc. Era ceva cu trasul peste bot, în rest, am uitat detaliile. Nu sunt chiar atât de radicală, ba dimpotrivă, aş prefera ca privitorii fotografiilor mele să nu mă atingă nici măcar cu un deget, dar ar putea, în schimb,
să-mi ofere piersici coapte. În tăcere.
Şi-apoi să dispară fără
să-mi spună nimic.
Frazele de mai sus am avut imprudenţa şi mai ales stângăcia de a le scrie anul trecut. Acum le reneg până la ultima literă, în plus mi se par stupide şi mai ales mincinoase, în afară de partea cu tăcerea şi piersicile. Dimpotrivă, cred că cei care se uită la fotografiile mele ar trebui să simtă pe dată o moleşeală tihnită vecină cu visul de dinainte de trezire sau măcar cu lentoarea
după-amiezilor de sâmbătă. Ca atunci când
n-ai chef să ieşi sau să faci musai ceva, ci doar să stai
într-un fotoliu
uitându-te spre fereastră. Mulţumire tainică, fără motive căutate dinadins, răsfăţ. Lene. Şi căldura unei băltoace de soare ce intră de capul ei în casă, chiar şi iarna, prin geamurile închise. Prin urmare cam tot ceea ce simt eu deseori, în toate zilele săptămânii, fie că sunt pe stradă, acasă, la muncă sau în autobuz.
