Săruturi şi atingeri

Probabil că este homosexual.

Probabil mă minte continuu.

Probabil mă manipulează şi mă foloseşte.

De ce?! Pentru că este atât de diferit de bărbaţii pe care i-am întâlnit. E delicat, cald, miroase bine. Vocea lui e moale. Este opusul bărbaţilor cu care am fost, şi mai blând decât toate femeile pe care le cunosc.

Aşa că trebuie să fie ceva greşit cu el.

Nu există oare o şcoală de bărbaţi, unde să i se arate clar cum ar trebui să fie un bărbat? Să-i desenez cumva eu o hartă?
"Probabil că nu sunt. Şi dacă aş fi, asta n-ar schimba nimic lucrurile dintre noi."

Cum?! Probabil că nu eşti? Nici măcar nu ştii ce eşti? Vreau un bărbat care să sară în sus dacă e bănuit că e homosexual! Unul care să înceapă să înjure. Să se simtă jignit. Eventual să-mi tragă şi una.

Acela e un bărbat adevărat.
"Noi nu cu trupurile ne-am întâlnit", afirmă el. "Ci cu minţile."

Păi şi nu ştii ce ar trebui să facă un bărbat acum?
"Eu nu sunt decât în parte bărbat. Îmi preţuiesc partea feminină şi o las să existe în voie. Mă simt bine în pielea mea, combinaţie bizară de ea şi el."

Privesc debusolată oamenii care trec pe stradă. Îl apuc de braţ. Ferm.

El se lasă.

Dâmboviţa nici nu curge, nici altceva nu face. E o băltoacă statică. Traficul domol curge. Nebunia de mai devreme a dispărut. Am ajuns la întâlnire cu trei sferturi de oră mai devreme, şi l-am rugat pe taximetrist să-mi arate Bucureştiul. De parcă nu l-aş fi ştiut deja până la saturaţie. El a intenţionat, dar câţiva metrii mai încolo, ne-am împotmolit în trafic. Nu am mai apucat să ajungem decât până la prima intersecţie. Apoi am fost nevoiţi să ne întoarcem înapoi. Se scursese tot timpul meu în plus.
"Ce e asta?", întreb disperată.

El zâmbeşte.
"O poveste. Un vis. Un basm. Ceva frumos şi simplu."

Bărbatul pe care-l iubesc, iubeşte ca o femeie.

Îi strecor mâna în buzunar, unde mâna lui aşteaptă politicoasă. El n-o să facă nimic. Pentru că aşa îi şade bine unei domnişoare bine crescute.
"Hai să ne plimbăm un pic", propun.

Bucureştiul înfloreşte în jurul nostru în griuri grele, umbre. N-am iubit niciodată Bucureştiul cum îl iubesc acum. Nici măcar nu-l văd, dar îl iubesc. Nu-l văd pentru că mâna lui mă face să am o masivă pierdere de memorie. Dar iubesc fiecare piatră dizlocată de la locul ei. Fiecare bordură spartă. Griul său mucegăit. Vede şi el acelaşi lucru? Poate el iubi Bucureştiul aşa cum îl iubesc eu? Trăieşte departe, într-o cu totul altă lume. Stă doar câteva zile, apoi pleacă. Se limitează repede de mângâierea aceasta brutală pe care Bucureştiul ţi-o acordă drept asistenţă de urgenţă. Este un oraş în care poţi muri fără motiv. Este un oraş în care nu poţi muri decât fără motiv. Este un oraş unde nu există motive. Unde tot ce este important sau înălţător este neimportant şi patetic. Unde valorile au fost răsturnate. Unde oamenii sucombă.

Un oraş în care oamenii nu zâmbesc.

Ajungem încet la Universitate. Am trecut la un moment dat pe lângă locul unde un prieten de-al meu a avut un magazin de antichităţi şi obiecte de artă. Nu mai ştiu nimic de el. Nu-mi dau seama dacă mai există magazinul acela. Totul e scufundat în beznă.

Ajungem în staţie.
"Ce faci acum?", întreabă.
"Aştept să zici tu ce să fac acum", spun.
"Hotărăşte-te tu", spune.
"Tu trebuie să te hotărăşti!"

Nu ne putem hotărî nici unul, se pare. Ori suntem deja hotărâţi dar nu ştim cum să arătăm. "Hai să mai mergem o staţie pe jos", propune. "Mai vedem acolo."

Străbatem străzi, traversăm pe roşu. Ezit de fiecare dată. Dar el mă trage. Mă înspăimântă să traversez pe unde nu trebuie, numai ideea şi îmi dă fiori. Vreau doar pe verde, la trecerea de pietoni.

Se opreşte, mă strânge în braţe şi mă priveşte în ochi.

Ştiu ce înseamnă asta, şi aştept.

Apoi mă sărută.

Tremură.
"Ţi-e frig", spun ca proasta.

Iar el nu mă contrazice.
"Hai să mai mergem o staţie", spune. "Poate acolo o să ştiu ce să fac. Nu trebuie să hotărâm acum, nu?"

Mergem mai departe. Ne ţinem de mână şi înaintăm pe stradă. Spre un ţel neprecizat.

Nu ştie ce să facă cu mine.

A venit pentru mine, dar acum nu mai ştie. Este confuz.

Modificăm lumea. Faptul că ne sărutăm la Universitate amână al treilea război mondial. Sărutul din Piaţa Rosetti amână un cutremur, iar cel de la Hotel Modern salvează viaţa unui fluture.
"Ce e asta?", întreb din nou şi mai înspăimântată. "Tu ştii?"

Iar el îmi spune:
"Eu cred că o lume în care există întâlniri norocoase e o lume mai fericită. Eu cred că de fiecare dată când doi oameni se sărută, lumea devine mai bună. Eu cred că sentimentele frumoase aduc soare pe cer, lumină şi căldură. Eu cred că, în vecinătatea unor oameni care se privesc în ochi, sunt mai puţine lucruri urâte. Eu cred că doi oameni care se mângâie modifică lumea."

Iar eu îi cred fiecare cuvânt.
"Dar tu ştii ce vrei?!", mă întreabă. "Văd pe chipul tău cum o mulţime de gânduri ţi se învălmăşesc în minte."
"Da", zic. "... dar eu nu sunt bună să spun ceea ce gândesc. Sunt bună doar să scriu ceea ce gândesc."
"Atunci scrie!"

Mă aşez pe o bordură, îmi scot caietul din geantă, şi cu mâna tremurândă îi scriu două cuvinte. Ne privim amândoi uimiţi.

Plecăm mai departe. Ne ţinem de mână şi ne pierdem pe străduţe.

Suntem doar noi doi, întârziaţii de la o asemenea oră.

Ne apropiem.

Spune:
"A atinge este pentru mine la fel de puternic ca şi a face dragoste. Pentru că doresc să fac dragoste cu toată fiinţa mea şi să te ating cu toată fiinţa mea. Da, cred că o să facem dragoste atunci când vârful degetelor îmi va aluneca pe liniile feţei tale, când îmi voi pune palma pe chipul tău, sau când îţi voi ridica părul şi te voi săruta pe ceafă..."