Este o carte inegală, precum inegale au fost relațiile autorilor acestor texte cu răposatul, în vreme ce, din pricina trecerii timpului, unii, care ar fi fost pesemne mai îndrituiți să îl pomenească au plecat și ei de aici; sunt aici de pomenit măcar Nichita Stănescu și părintele Galeriu, de pildă, care sunt și ei pomeniți tangențial, întrețesuți cum se află cu viața și opera artistului. Cel mai profund text mi se pare chiar cel dintâi, al editorului Răzvan Bucuroiu, care , sentențios, emite judecăți de valoare aflate pe muchie: unele sunt, deopotrivă, laude și reproșuri, parcă, toate verificând criteriul excesului și a radicalismului, căci, spune autorul, "nu era un om obișnuit" (pag.11).
Fiecare text din carte este precedat de câte un citat din cel elogiat. Aceste citate sunt, multe dintre ele, lămuritoare în ele însele cu privire la profilul lui Sorin Dumitrescu. Povestirile se desfășoară fractalic, fiecare parcă despre altă latură a personalității proteice, fiecare evidențiind fie citate atribuite artistului, fie chiar poeme ale lui Nichita consemnate în împrejurări amicale, la SD acasă. Prin urmare, cunoașterea celui plecat devine pluriformă, adeseori fractalică, crescând din ecouri reciproc confirmate ale celor ce l-au cunoscut și pomenit aici, în carte. Eu, cel mai nevrednic de a fi fost chemat la mărturie, i-am invocat, de pildă, pe Theodor Baconsky și pe părintele Jan Nicolae, cel cu Arca Noetică de la Alba Iulia. Sunt de remarcat și alte titluri din carte, precum studiul hiper-scrupulos al dlui Luigi Bambulea, sau cel al regretatului Costion Nicolescu.
La final, o amplă galerie fotografică îl consemnează pe cel pomenit în cele mai diferite ipostaze, amintindu-ne și de anii optzeci, cei cu Noduri și semne, dar mai ales anii de frenetică angajare artistică și politică (regalistă) de după 1990.
Am participat, împreună cu colegul Florin Biciușcă, la susținerea doctoratului dumisale, unde Părintele Galeriu a vorbit vreme de cel puțin o oră, poate chiar mai mult. Textul în sine al tezei este considerat de toți autorii din carte ca fiind un studiu științific, ceea ce eu nu cred că este; dar asta nu înseamnă că nu a fost un punct de vedere fertil pentru dezvoltări ulterioare, precum acel continuum interior-exterior al programului iconografic la unele biserici bucovinene, sesizat de Dorin Ștefan și propus la proiectul său pentru concursul catedralei patriarhale, din 2002. Păcat că această idee nu a căpătat expresie plastică la Arca noetică făcută de Dorin Ștefan pentru părintele Nicolae, ar fi fost un element clar de noutate iconografică, dar și spațială.
Închei, spunând că este o carte de citit și de cei care l-au cunoscut și l-au apreciat, iubindu-l - nu o dată - împotriva firii dumisale, dar și de cei care nu l-au cunoscut direct. Mie îmi rămâne, la finalul lecturii, gustul amar al constatării că Biserica, pentru care artistul a făcut atâtea, nu l-a cinstit cum se cuvinte măcar în ceasul morții sale. Păcat...
