Iubire magică, în volumul Nuvele și povestiri - Vasile Voiculescu, Editura Cartex, 2008
Mie, începutul povestirii Iubire magică de Vasile Voiculescu mi s-a părut foarte interesant, deoarece creează încă de la primele pagini o atmosferă misterioasă și plină de suspans. Autorul îmbină lumea satului cu elemente de magie și superstiție, ceea ce m-a făcut curios să aflu cum se va desfășura povestea. Consider că începutul este captivant și reușește să atragă cititorul în universul fantastic al operei.
Trei ședeau goi, întinși la soare, poetul, doctorul și pictorul, care ne adusese cu mașina până la acest colț unic, Kalicichioi. Eu, al patrulea, chibițul lor, cercetam țărmul, fără seamăn pe întregul litoral al Mării Negre. E un petec de Bretanie, cu arcuri de stânci zvârlite până departe în apele de un albastru sever, cu grote irizate, pline de cormorani închiondorați, cu nori de călifari de-a lungul falezelor dărăpănate și spume fâlfâitoare de pescăruși fără odihnă. Un murmur de glasuri ne tulbură liniștea. Două tătăroaice veneau spre noi. Cunoscuseră mașina pictorului, un fel de emir al acestor meleaguri, și se înfățișau să-i ghicească în ghioc. Ne deranjau. La un semn al pictorului, a trebuit să ne acoperim goliciunile. Le-am lăsat să-și debiteze stângacele lor baliverne și le-am concediat repede cu un mic bacșiș.
- Ce săracă în folclor e marea! gândi tare poetul.
- N-ai dreptate. N-o cunoști, sări în apărarea mării pictorul.
- O cunosc și cunosc tot atât de bine și muntele, replică poetul. Dar ca să nu discutăm zadarnic, ascultați o întâmplare a cărei amintire o înăbuș de mult. Dar aici, în lumina asta necruțătoare, care alungă umbrele și înspăimântă stafiile, îndrăznesc să mi-o destăinui. Acum câțiva ani pusesem la cale o lucrare pentru care îmi închipuiam că îmi trebuie o liniște și o concentrare excepțională. Căutam deci departe de București o atmosferă pură și austeră, prielnică înaltei tensiuni la care ținteam. Șovăiam între munte și mare. Tocmai atunci un prieten folclorist se pregătea pentru campania lui de vară. Dibuise un ținut virgin, cu adevărate mine folclorice neexplorate, ascuns în cutele unui masiv grandios. Și m-a poftit, dacă vreau, să-l întovărășesc.
Fragmentul impresionează prin descrierile vii ale peisajului și prin atmosfera relaxată de la început, care se îmbină cu povestea misterioasă anunțată de poet. Dialogul dintre personaje face textul mai dinamic, iar finalul fragmentului stârnește curiozitatea și îi determină pe cititori să afle continuarea întâmplării.
Drum lung și istovitor. A trebuit să ne împrietenim cu călăuza, care a tras tot timpul cu urechea la ce vorbeam, probleme de folclor. Așa că, pe lângă cele ce va fi fost aflat de la primar, omul s-a încredințat că suntem niște târgoveți de treabă. S-a minunat numai că în loc să învârtim alt negoț umblăm după cântece și ne ținem de basme și vrăji.
- De-alde astea sunt berechet la noi în sat, pe la muieri și babe. Merinde nu se prea găsesc. Streinii urcă rar să-și caute între fetele noastre soții, că sunt tare mândre. Și zâmbi din ochi către noi. Nu cumva vă este a însurătoare? Și ne măsură cântărindu-ne cu privirea. Am izbutit până la urmă să-i spulberăm toate bănuielile și îndoiala. S-a învoit chiar să ne găzduiască la el, cât vom vrea să stăm. Partida era câștigată.
Îl chema Ion. Ion Onișor. Ne da casa mare de sus, cu două odăi curate și gătite, care tot stau degeaba. El locuia în cuhne, iar vara mai mult pe afară. Am aflat cu acest prilej că-i murise nevasta. Trei fete înstreinate erau măritate în satele bogate de jos. Băiatul cel mare i se prăpădise pe front. Altul, însurat, făcea armata în oraș, departe. Rămăsese singur, numai cu noră-sa, de care nu se arăta mulțumit. Dar avea s-o puie să facă mâncare și să vază de noi. Vorbeam urcând și gâfâind. La hopuri mai mari sprijineam cufărul, care se hăisea din leagănul de chingi și arunca valiza mea jos. Gheața se spărsese și omul sta deschis în fața noastră. Seara, când am poposit în bătătura lui Onișor și i-am pus în palmă cărăușia și arvuna din chirie, nu mai eram niște streini bănuiți, ci oaspeți buni, cărora gazda le deschidea nu numai casa și inima, ci și barierele ținutului. De la poartă omul a strigăt de două-trei ori, în întunericul amurgului. Dar n-a ieșit nimeni. A sfărâmat între dinți câteva înjurături și a dibuit într-o ascunzătoare cheia cu care ne-a deschis casa. Cufărul a fost purtat pe mâini, ca un mort, înăuntru. Și nu ne-am mai gândit la altceva decât la somn. Socotindu-ne încă drumeți, ne-am trântit așa îmbrăcați pe paturile nedesfăcute. Eu am dormit însă rău, cu visuri chinuite, și m-am zvârcolit toată noaptea.
Acest fragment mi-a atras atenția prin felul în care prezintă relația dintre călători și gazda lor. Atmosfera este realistă și liniștită la început, iar detaliile despre viața lui Ion Onișor îl fac un personaj credibil și interesant. În același timp, finalul, în care naratorul are un somn neliniștit și vise chinuitoare, creează o stare de mister și mă face curioasă să aflu ce se va întâmpla în continuare.
- Ba suntem moșneni din moși-strămoși, domnule, protestă omul. Prietenul trecu peste el și urmă:
- Stau drepți și ușori, gata să primească pe umerii lor slobozi viitorul. Aici Onișor se îndreptă instinctiv din umeri.
- Nefiind prinși în nici un țarc sau teasc al așa-zisei societăți care să-i stârcească, ei, nelimitați, deschiși tuturor posibilităților, sunt vechi, adică antici - nicidecum bătrâni. În ei se odihnește omenirea sleită acolo jos, de munci, smintită de avuții, denaturată de viții. Onișor, cu ochii la mine, cerșea o explicație. Dar tocmai intram într-o curte, unde dam peste o claie de copii aplecați asupra unei mogâldețe. Neam strecurat în roata lor. Un bătrâior cu plete și păr retezat pe frunte, cu un genunchi în pământ, ținea cu o mână un uliu enorm și-l certa în gura mare, căznindu-se cu cealaltă să-i desfacă aripile. Hultanul se apăra fioros, și pumnii omului, râcâiți de gheare, șiroiau de sânge. Dar nu s-a lăsat până nu l-a întins cu spinarea pe o cruce de stinghii. Și în timp ce bătea câte o țintă în fiecare aripă, fixându-le de lemn, îl procitea amintindu-i de toate puicile și găinile răpite; de Moțată, de Golașa, de Pestrița... O litanie, ca o orație funebră. Pasărea, zgârcită de furie și durere, îl privea cu o cruzime arzătoare, ce țâșnea din ochii rotunzi cercuiți cu aur roșu. Crucea cu pasărea răstignită de vie a fost legată în vârful unei prăjini înalte și ridicată sus în văzduhuri... Și alaiul a pornit spre poartă, unde prăjina cu crucificatul a fost înțepenită lângă un stâlp.
Fragmentul se remarcă prin imaginile puternice și prin contrastul dintre discuția despre viața oamenilor de la munte și scena impresionantă cu uliul răstignit. Descrierile sunt foarte expresive și transmit emoții intense, iar întâmplarea prezentată rămâne ușor în mintea cititorului. Finalul creează o atmosferă apăsătoare și stârnește interesul pentru continuarea poveștii.
