Minunata lume nouă - Aldous Huxley, Editura Polirom, 2011
traducere din limba engleză de Suzana și Andrei Bantaș.
- Aduceți copiii! Și așezați-i pe podea!
Infirmierele descărcară copiii de pe servante.
- Acum întoarceți-i în așa fel încît să vadă florile și cărțile.
O dată întorși, copiii tăcură numaidecît, apoi începură să se tîrască în patru labe spre pozele acelea viu colorate, spre formele strălucitoare și ochioase de pe paginile albe. În timp ce se apropiau, soarele ieși dintr-o eclipsă momentană, cît fusese ascuns de un nor. Trandafirii se înflăcărară ca și cum ar fi fost cuprinși brusc de o patimă interioară; paginile strălucitoare ale cărților părură să se îmbibe de o semnificație nouă și profundă. Din rîndurile copilașilor aflați în patru labe se auziră mici țipete de emoție, aproape ca guițatul unor purceluși, împreună cu gîlgîieli și ciripeli fericite.
Directorul își frecă încîntat mîinile:
- Excelent! Parc-ar fi făcut repetiții!
Cei mai rapizi dintre tîrîtori își atinseseră deja ținta. Mînuțele lor se întindeau nesigure, atingeau, apucau trandafirii transfigurați și le smulgeau petalele ori îndoiau paginile ilustrate ale cărților. Directorul așteptă pînă cînd îi văzu pe toți ocupați astfel și fericiți. Apoi spuse calm:
- Acum, atenție! Și, ridicînd mîna, dădu semnalul.
Infirmiera-șefă, rămasă în picioare la tabloul de comandă din celălalt capăt al încăperii, apăsă pe o manetă. Se produse o explozie violentă. O sirenă începu să geamă și să țipe, scoțînd sunete din ce în ce mai acute. Soneriile de alarmă sunară înnebunitor. Copilașii tresăriră și începură să urle. Fețele li se schimonosiră de groază.
- Și acum, strigă tare de tot Directorul (căci zgomotul era asurzitor), acum vom proceda la imprimarea forțată a lecției cu ajutorul unui ușor șoc electric.
Făcu iar un semn cu mîna și infirmiera-șefă apăsă pe altă pîrghie. Țipetele copilașilor își schimbară brusc tonul. Era ceva deznădăjduit, aproape demențial în chelălăitul strident și spasmodic pe care-l scoteau. Trupușoarele lor se răsuceau și apoi înțepeneau, mîinile și picioarele li se agitau de parcă ar fi fost trase de niște fire nevăzute.
- Putem electrifica toată această porțiune a pardoselii, urlă Directorul în chip de explicație. Dar deocamdată ajunge! spuse el, și-i făcu semn infirmierei.
Exploziile încetară, soneriile se opriră din stridența lor, țipătul sirenei scăzu pînă cînd fu redus la tăcere. Trupurile care înțepeniseră în poziții contorsionate se destinseră, iar ceea ce se părea a fi gemetele și scîncetele unor copii anormali reveni încetul cu încetul la strigătul obișnuit de frică. Dați-le din nou florile și cărțile!
Infirmierele executară comanda; dar, la apropierea trandafirilor, pînă și la vederea acelorași imagini viu colorate cu Miau-Miau, Cucurigu și Behehe, copilașii se traseră îngroziți înapoi; deodată țipetele lor se întețiră.
- Observați!
- Fiți atenți! strigă triumfător Directorul.
Cărțile și pe de altă parte zgomotele asurzitoare, florile și pe de altă parte șocurile electrice - în mintea copiilor, aceste noțiuni erau acum cuplate în perechi neiertător compromise; după două sute de repetiții ale aceleiași lecții sau ale uneia similare, aceste noțiuni vor fi legate indisolubil. Ceea ce omul a legat, natura nu mai poate desface.
- Or să crească păstrînd ceea ce psihologii din lumea veche numeau o "ură instinctivă" față de cărți și flori. Reflexele lor vor fi condiționate irevocabil. Copiii de acum vor fi feriți toată viața de cărți și botanică. Directorul se întoarse către infirmiere: Luați-i de aici!.
Continuînd să țipe, copilașii îmbrăcați în kaki fură încărcați pe servantele cu rotile și împinși afară, lăsînd în urma lor doar un miros de lapte acru și o liniște binevenită.
Cu multă răbdare, Directorul Centrului de Incubație și Condiționare le dădu alte lămuriri: copiii sînt făcuți să țipe numai cînd văd un trandafir, din înalte rațiuni de politică economică. Cu nu prea multă vreme în urmă (cam cu vreun secol), copiii din castele Gama, Delta și chiar Epsilon fuseseră condiționați să iubească florile, florile în special și natura sălbatică în general. Ideea era să-i faci să dorească să meargă la țară ori de cîte ori aveau prilejul, și astfel să-i obligi să folosească serviciile transportului public.
- Și nu le-au folosit? Întrebă studentul. Ba da, din plin. Dar n-au mai consumat nimic altceva, răspunse Directorul.
Și el sublinie că primulele și peisajele au un defect foarte grav: sînt gratuite. Dragostea de natură nu dă de lucru fabricilor. S-a luat atunci hotărîrea de a se interzice dragostea de natură, cel puțin în rîndurile castelor de jos; să se interzică dragostea de natură, dar nu și tendința de a folosi serviciile mijloacelor de transport. Pentru că, firește, era esențial ca ei să se ducă totuși la țară, chiar dacă urau natura. Problema era să se găsească o rațiune economică mai sănătoasă pentru consumarea transportului decît o simplă afecțiune pentru primule și peisaje. Și s-a găsit ceea ce trebuia.
- Astăzi, încheie directorul, condiționăm masele să urască natura. Dar în același timp, le condiționăm să iubească orice sport practicat în mijlocul naturii. Totodată, luăm măsurile de precauție necesare pentru ca sporturile practicate în sînul naturii să implice folosirea unei aparaturi cît mai complicate. Așa folosesc nu numai transportul, ci și produsele industriale. Tocmai pentru asta sînt și șocurile acelea electrice.
- Aha, înțeleg, spuse cu glas scăzut studentul și tăcu, pierit de admirație.
Urmă un răstimp de liniște. Apoi, dregîndu-și glasul, Directorul reluă:
- A fost odată ca niciodată, pe cînd Domnul Nostru Henry Ford mai sălășluia încă pe pămînt, un băiețel numit Reuben Rabinovici. Reuben era născut din părinți de limbă polonă. Directorul se întrerupse o clipă: Presupun că știți ce e polona, nu?
- O limbă moartă.
- Ca și franceza și germana, adăugă un alt student, grăbindu-se să-și etaleze cunoștințele și să se pună bine cu profesorul.
- Dar părinți? Știți ce erau? Îi interoga Directorul Centrului de Incubație și Condiționare.
Se lăsă o tăcere grea, stînjenitoare. Cîțiva dintre băieți roșiseră. Încă nu învățaseră să facă distincția semnificativă, dar adeseori foarte delicată dintre pornografie și știința pură. Într-un tîrziu, unul dintre ei avu curajul să ridice mîna:
- Pe vremuri, ființele omenești... erau... (șovăi, și tot sîngele năvăli în obraji) mă rog, au fost... vivipare (vocea îi scăzu).
- Exact, îi zîmbi aprobator Directorul, încuviințînd din cap.
- Și copiii se decantau...
- "Se nășteau", îl corectă Directorul.
- Ei, atunci se cheamă că erau părinți... adică vreau să spun, nu copiii, bineînțeles... ceilalți...
Și bietul băiat se fîstîci de tot.
- Pe scurt, rezumă Directorul, părinții erau tatăl și mama. (Acum obscenitățile ce alcătuiau istoria științei răsunară ca pocnete și trosnete în tăcerea păstrată de studenți, care nici nu îndrăzneau să se uite unul la altul.) Mamă, repetă Directorul, cu glas tare, insistînd asupra termenului științific. Apoi se lăsă pe speteaza scaunului și adăugă cu gravitate: Mda, acestea sînt realitățile, oricît de neplăcute ar fi. Înțeleg ce simțiți, dar majoritatea realităților istorice sînt neplăcute.
Reveni apoi la Micuțul Reuben - Micuțul Reuben, în camera căruia într-o seară maică-sa și taică-su (Poc! Trosc!) uitară radioul deschis.
- Căci să nu uitați că în vremurile acelea de obscenă reproducere vivipară, copiii erau întotdeauna crescuți de părinți și nu în Centrele de Condiționare ale Statelor Unite ale Lumii.
În timp ce copilul dormea, s-a auzit deodată o emisiune de la Londra; și a doua zi dimineață micuțul Reuben și-a uimit Poc-ul și Trosc-a (cei mai îndrăzneți dintre studenți începură să se rînjească unul la altul), repetînd cuvînt cu cuvînt o conferință lungă a acelui ciudat scriitor de demult (unul dintre foarte puținii ale căror opere au fost lăsate de autorități să ajungă pînă la noi), George Bernard Shaw, care, potrivit unei tradiții bine-cunoscute și confirmate de istorie, vorbea despre propriul său geniu. Pentru Poc-ul și Trosc-a lui Reuben (chicote și priviri cu subînțeles între studenți), această conferință era firește absolut de neînțeles și, închipuindu-și că băiatul lor a înnebunit brusc, au trimis după doctor. Din fericire, acesta, știind englezește, a recunoscut textul rostit de Shaw la radio cu o seară înainte, a prins sensul celor întîmplate și a trimis un articol pe această temă la o revistă medicală.
Se descoperise deci principiul hipnopediei, al educației în timpul somnului.
DCIC făcu o pauză impresionantă, pentru efect.
- Principiul fusese descoperit, explică el, dar a mai trebuit să treacă mulți, foarte mulți ani pînă să poată fi valorificat practic. Cazul micuțului Reuben s-a petrecut la numai 23 de ani după lansarea pe piață a primului automobil Model T al Domnului Nostru Henry Ford. (Și aici Directorul își făcu semnul T-ului pe burtă, urmat de evlavie de toți studenții.) Și totuși...
Studenții notară energic, cu un zel vecin cu furia: Hipnopedia, folosită oficial pentru prima dată în anul 214 după Ford. De ce nu a fost folosită anterior? Acești primi experimentatori, spunea DCIC, se aflau pe o pistă falsă. Ei au crezut că hipnopedia ar putea fi transformată într-un instrument de educație intelectuală.
(Un băiețel adormit pe partea dreaptă, cu brațul drept întins înainte și palma atîrnîndu-i moale peste marginea patului.) Printr-un grătar rotund din peretele lateral al unei cutii mari de lemn un glas rostește blînd:
- Nilul este cel mai lung fluviu din Africa și al doilea ca lungime dintre rîurile de pe întreg globul. Deși este depășit cu puțin ca lungime de Mississippi-Missouri, Nilul se află în fruntea fluviilor din punctul de vedere al lungimii bazinului său, care străbate 35 de grade latitudine...
A doua zi dimineață, la micul dejun, cineva îl întreabă:
- Tommy, știi care este cel mai lung fluviu din Africa?
Băiețelul clatină din cap.
- Dar nu-ți amintești ceva care începe așa: Nilul este cel mai lung fluviu...
"Nilul-este-cel-mai-lung-fluviu-din-Africa-și-al-doilea-ca-lungime-dintre-rîurile-de-pe-întreg-globul..." Cuvintele țîșneau pur și simplu din gura lui: "Deși-este-depășit-cu-puțin...
- Ei, spune acum, care este cel mai lung fluviu din Africa?
Copilașul se holbează în gol.
- Nu știu.
- Bine, Tommy, dar Nilul...
- Nilul-este-cel-mai-lung-fluviu-din-Africa-și-al-doilea..."
- Ei, Tommy, atunci care e cel mai lung fluviu?
Tommy izbucnește în plîns și urlă:
- Nu știu, nu știu!
Directorul explică limpede că tocmai acest urlet i-a descurajat pe cei dintre cercetători care și-au abandonat experiențele. Nimeni n-a mai încercat să-i învețe pe copii lungimea Nilului prin somn. Și pe bună dreptate. Nu poți învăța o știință dacă nu știi despre ce e vorba.
- Pe cînd, dacă ar fi început doar cu educația morală... spuse Directorul pornind spre ușă. Studenții îl urmară, notînd cu disperare în timp ce mergeau și apoi în timp ce urcau cu liftul. "Educația morală care niciodată, în nicio împrejurare, nu trebuie să fie rațională."
"Liniște, liniște", șopti un megafon tocmai cînd coborau din lift la etajul 14 și "Liniște, liniște", repetară neobosit, la intervale regulate, megafoanele plasate de-a lungul fiecărui coridor pe care-l străbătură. Automat studenții, și chiar și Directorul, începură să meargă în vîrful picioarelor. Bineînțeles, ei aparțineau castei Alfa; dar chiar și membrii acestei caste au fost foarte bine condiționați. "Liniște, liniște". Pînă și aerul etajului 14 vibra de acest imperativ categoric.
După cincizeci de metri de mers în vîrful picioarelor, ajunseră la o ușă pe care Directorul o deschise cu multă grijă. Pășiră peste prag și intrară în semiobscuritatea unui dormitor uriaș cu obloanele trase. De-a lungul pereților erau înșirate optzeci de pătuțuri. Se auzeau sunetul ușor al respirației regulate și un murmur neîncetat, ca al unor glasuri foarte slabe care șoptesc ceva în depărtare.
La intrarea lor, o infirmieră se ridică în picioare și luă poziția de drepți în fața Directorului.
- Ce lecție se predă azi după-amiază? întrebă acesta.
- Primele patruzeci de minute am avut "Bazele educației sexuale", răspunse infirmiera. Acum am trecut la "Conștiința elementară de clasă".
Directorul colindă încet întregul șir de pătuțuri. Cu trupurile relaxate în puterea somnului, cu obrăjorii trandafirii, optzeci de băieței și fetițe.
Am ales ca în săptămâna 25, să scriu despre cartea pe care o citesc eu acum, încă nu am terminat-o dar îmi oferă o senzație de confuzie, poate tensiune, disconfort. O distopie clasică, are aproape 100 de ani dar care, ca multe alte distopii, a ghicit dintr-o anumită perspectivă, viitorul.
Disconfortul pentru cititor apare în fragmentele unde este prezentată lumea și normalitatea reproducerii copiilor în laborator, iar apoi împărțirea pe clase sociale de la naștere. Perspectivele din care e scrisă opera sunt unele interesante care reușesc să acopere bine toate clasele sociale și vârstele din această civilizație.
