Pisicile războinice Vol.2: Foc și gheață - Erin Hunter, Editura ALL, 2015
Traducere din limba engleză de Oana Marina Badea.
Textul ăsta e despre pisici, dar e despre mult mai mult decât atât. E despre un grup de oameni, sau ființe, care au pierdut tot ce aveau și caută un loc în care să existe fără să fie atacați. Și singurul loc pe care îl găsesc e sub o autostradă, lângă șobolani și zgomot și miros de fum.
Flăcări portocalii mușcau din aerul rece, aruncând scântei către cerul nopții. Lumina focului licărea pe un teren gol, cu iarbă uscată, transformându-i în siluete pe Două-Picioare care stăteau ghemuiți acolo. În depărtare apărură două lumini albe, anunțând apropierea unui monstru. Trecu cu mare zgomot pe o Cale a Tunetului care se ridica spre cer, îmbâcsind aerul cu fumul său urât mirositor. O pisică se mișcă la marginea terenului, iar ochii îi scânteiară în întuneric.
Urechile ciulite îi zvâcniră, apoi se lăsară pe spate, din cauza zgomotului. Fu urmată de mai multe pisici, care înaintau, una câte una, prin iarba murdară. Își țineau coada în jos și adulmecau aerul îmbâcsit, strâmbând din nas.
- Dacă ne văd Două-Picioare? șuieră una dintre pisici.
Îi răspunse un motan mare, ai cărui ochi, ca niște discuri de chihlimbar, reflectau lumina focului.
- N-o să ne zărească. Ei nu văd bine noaptea.
Pe măsură ce înainta, flăcările luminau blana alb cu negru de pe umerii săi puternici. Își ținea coada lungă drept în sus, în semn de încurajare pentru Clanul său. Însă celelalte pisici se lăsau cât mai aproape de pământ, tremurând. Era un loc tare ciudat. Zgomotul monștrilor le deranja perii sensibili de pe urechi, iar duhoarea insuportabilă le înțepa nările.
- Stea Înaltă? mieună o regină cenușie, dând agitată din coadă. De ce am venit aici? Motanul alb-negru se întoarse către pisică.
- Am fost alungați din orice loc în care am încercat să ne stabilim, Labă Fumurie. Poate că aici o să avem puțină liniște, mieună el.
- Liniște? Aici? repetă Labă Fumurie, nevenindu-i să creadă. Își trase puiul către ea și îl adăposti sub burta sa. În apropiere de foc și de monștri? Puii mei n-o să fie în siguranță!
- Dar nici acasă nu eram în siguranță, miorlăi o altă voce.
Un motan negru își făcu loc până în față, șchiopătând pronunțat din cauza unei labe sucite. Se uită fix în ochii de chihlimbar ai lui Stea Înaltă.
- N-am putut să-i protejăm de Clanul Umbrelor, scuipă el. Nici măcar în propria noastră tabără!
Unele dintre pisici scoaseră urlete de neliniște, când își amintiră de lupta groaznică în urma căreia fuseseră alungați din casa lor, din ținutul muntos, de la marginea pădurii. Un ucenic tânăr începu să se tânguiască:
- S-ar putea ca Stea Căzătoare și războinicii lui să fie încă pe urmele noastre!
Plânsetul îi atrase atenția unuia dintre Două-Picioare strânși în jurul focului. Acesta se ridică, șovăind, și încercă să pătrundă întunericul cu privirea. Imediat, pisicile tăcură și se lăsară și mai jos; chiar și Stea Înaltă își coborî coada.
Două-Picioare strigă către întuneric și aruncă ceva înspre ei. Proiectilul zbură pe deasupra lor și explodă la impactul cu Calea Tunetului, din spatele lor. Labă Fumurie se cutremură când un ciob îi zgârie umărul, dar nu scoase niciun sunet, ci doar își încolăci trupul în jurul puiului său înspăimântat.
- Rămâneți jos! șuieră Stea Înaltă.
Două-Picioare de lângă foc scuipă pe pământ, apoi se așeză din nou. Pisicile așteptară câteva clipe, după care Stea Înaltă se ridică din nou. Și Labă Fumurie se ridică în picioare, tresărind din cauza noii dureri de la umăr.
- Stea Înaltă, mi-e teamă că nu suntem în siguranță aici. Și ce-o să mâncăm? Nu simt miros de pradă.
Scena asta trece în două rânduri și aproape că o ratezi. Labă Fumurie e rănită, puiul ei e speriat, și ea nu face nimic altceva decât să se încolăcească în jurul lui și să tacă. Nu pentru că nu o doare, ci pentru că a face zgomot ar fi mai periculos decât durerea.
E un instinct pe care îl recunoști chiar dacă nu ai trăit niciodată ceva asemănător. Să te faci mic. Să absorbi ce vine fără să reacționezi, ca să nu atragi mai mult rău.
Ce mă oprește e că Erin Hunter nu îi dă lui Labă Fumurie un moment de eroism. Nu face ceva spectaculos. Stă jos și tremură și protejează ce poate proteja. Și tocmai asta o face reală.
Stea Înaltă își întinse gâtul și își rezemă ușor botul pe capul reginei.
- Știu că vă e foame, mieună el. Dar o să fim mai în siguranță aici decât în fostul nostru teritoriu, sau decât pe câmpurile și în pădurile care țin de Două-Picioare. Nu simt miros de câini, iar acești Două-Picioare abia dacă pot sta drepți.
Se întoarse către motanul negru, cu laba răsucită.
- Șchiopule, ia-l pe Mustăcioară și vedeți dacă găsiți ceva de mâncat! ordonă el. Unde sunt Două-Picioare, trebuie să fie și șobolani.
- Șobolani? scuipă Labă Fumurie, pe măsură ce Șchiopul și un motănel dungat, maroniu se îndepărtau. Nu sunt cu nimic mai buni decât leșurile pentru ciori!
- Mai taci! șuieră o pisică tărcată de lângă ea. Mai bine mâncăm carne de șobolan decât să murim de foame!
Labă Fumurie se încruntă și lăsă capul în jos, ca să-și lingă puiul în spatele urechilor.
- Trebuie să găsim un loc nou în care să ne stabilim, Labă Fumurie. Pisica tărcată continuă cu blândețe:
- Floarea Zorilor trebuie să se odihnească și să mănânce. O să nască în curând. Trebuie să își recapete forțele.
Silueta zveltă a Șchiopului și cea a lui Mustăcioară apărură deodată, din întuneric.
- Ai avut dreptate, Stea Înaltă! strigă Șchiopul. Simt miros de șobolani peste tot, și cred că am găsit și un loc unde ne putem adăposti.
- Arată-ne! îi ordonă Stea Înaltă, adunând restul Clanului în urma sa, cu o mișcare din coadă.
Pisicile traversară cu grijă terenul sterp, urmându-l pe Șchiopul. Acesta îi conduse către Calea Tunetului cea ridicată către cer, iar lumina focului le proiecta umbrele pe picioarele sale imense, din piatră. Un monstru trecu pe deasupra lor, iar pământul se cutremură. Dar chiar și cel mai mic dintre pisoi simțea că trebuie să facă liniște, așa că tremură fără să scoată vreun sunet.
- Aici, mieună Șchiopul, oprindu-se lângă o gaură rotundă, cam la înălțimea a două pisici.
Un tunel întunecat cobora în adâncurile pământului. Prin el curgea un șuvoi neîntrerupt de apă.
- Apa e bună de băut, adăugă Șchiopul. O să ne putem adăpa din ea.
- O să avem labele ude zi și noapte! se plânse Labă Fumurie.
- Am fost înăuntru, îi spuse motanul negru. E un loc mai departe de șuvoiul de apă. Cel puțin o să fim feriți de Două-Picioare și de monștri.
