Ciuleandra - Liviu Rebreanu, Editura Astro, 2016
Avea pașii șovăitori și clătinați ca un om beat. Trecu prin odaia de dormit, în care ardea un singur bec albastru, ochi pânditori, apoi printr-un salonaș întunecos, ieși în hall, unde era o lumină supărător de vie. și se repezi la o ușă închisă în fața căreia se opri, parcă i s-ar fi sleit puterile. Pe urmă, totuși, se pomeni înlăuntru, zvârlit ca de un vânt năprasnic, bâiguind:
- Tată!... Tată!...
Bătrânul Policarp Faranga se ridică speriat de după birou. Văzând pe fiul său. Îl apostrofă puțin nervos:
- Tu es fou?
Când auzi glasul tatălui, Puiu se simți mai zdrobit. Groaza i se risipi și făcu loc unei disperări amețitoare. Se apropie de birou și se prăbuși istovit în fotoliul larg de piele. Bătrânul, în picioare, îl examina ceremonios și jignit pentru necuviința lui de-a se fi rostogolit pe scaun, înainte să-l fi poftit. Era și el în frac, cu pieptul plin de decorații, peste care se așternea barba-i maiestuoasa, argintie și deosebit de îngrijită, îi plăcea să apară mereu serios și măsurat, nu numai în lume, dar chiar față de sine însuși, înalt, robust, își purta cei șaizeci și trei de ani cu o demnitate aproape trufașă, inspirând în jurul său respect spontan... Fiindcă Puiu tăcea, își calcă pe inimă în cele din urmă și-l întrebă:
- Mais parte donc, voyons, parte! Qu'est-se que tu as?
Tânărul întoarse spre dânsul niște ochi stinși , rătăcitori. Se gândea cum să-i spună ce s-a întâmplat și nu găsea cuvintele potrivite. Izbucni fără șir:
- Tată... am făcut... nu știu... a murit Madeleine...
Faranga, parc-ar fi primit o săgeata în inimă, se cutremură:
- Ce-ai zis?... Madeleine? Tu?... Imposibil!... Încercă să citească adevărul în ochii lui, dar Puiu plecase iar capul.
E o scenă construită aproape teatral. Panica unui tânăr care se prăbușește în fața tatălui, incapabil să rostească adevărul altfel decât în silabe rupte, aruncate ca niște cioburi. Autorul folosește corpul ca să spună ce cuvintele refuză: pașii șovăitori, prăbușirea în fotoliu, privirea "rătăcitoare", parcă vinovăția și groaza au un limbaj al lor, mult mai sincer decât vorbele.
Un răstimp bătrânul mai stătu, frământând în minte serii de întrebări, sprijinit cu amândouă mâinile de dunga mesei, înțepat ca un judecător fără experiență în fața unui acuzat misterios, în sfârșit, ocoli biroul, veni lângă Puiu și-l apucă de umăr:
- Unde este...? Nu termină întrebarea și nici răspunsul nu-l așteptă decât o secundă. Ca și când mișcarea împrejurul biroului i-ar fi schimbat mersul gândurilor, porni îndată spre ieșire, lăsând ușa larg deschisă...
Puiu căzuse într-o toropeală cenușie, neclintit, parcă habar n-ar fi avut pentru ce se află aici. Gândurile îi erau acum un haos apăsător, în care nimic nu izbutea să se închege într-o formă lămurită. Pe sub șuvoiul crâmpeielor de gânduri însă, sufletul lui înțelegea clar că tatăl său s-a dus acolo, să vadă și să se convingă dacă e adevărat că Madeleine... Astfel auzi foarte bine pașii rari, apăsați ai bătrânului și simți că ușa a rămas deschisă. Pe urmă deosebi glasul tantei Matilda, cu respirația grea și grăbită de urcarea scării, scuzându-se că a întârziat nu din vina ei, ci a șoferului care, tocmai când să plece, a găsit ceva de reparat la automobil... În sufletul lui Puiu răsări pe loc confirmarea; da, numai ea e vinovată căci, dacă ea venea la timp, nu s-ar fi întâmplat nimica... Bătrânul răspunse ceva Matildei. Puiu nu prinse înțelesul cuvintelor, dar auzi îndată pe tante Matilda scâncindu-se, cu întrebări scurte, insistente, alergând după Faranga... Glasurile și pașii lor se pierdură pe coridor sub cotropirea unui plâns ascuțit, prelung și sâcâitor, al jupânesei care, desigur, întorcându-se în budoar, a aflat pe stăpână-sa rece și a venit să dea alarma. Urmă o tăcere și apoi niște fâsâituri de pași sfioși. Puiu simțea că trebuie sa fie feciorul, care arde de curiozitate. Peste câteva momente îl auzi, în ușă, zicând candid:
- M-ați sunat dumneavoastră, conașule?
Îi făcu semn cu mâna să plece. Feciorul închise ușa, fără zgomot, ca la o cameră de bolnav. Pe urmă tăcerea se înțeleni grea, înăbușitoare. Biroul vast se împăienjenea într-un somn afund. Puiu, încremenit, nici nu mai cuteza să încerce vreo mișcare. Doar gândul că bătrânul nu se mai întoarce îl ustura din ce în ce mai dureros. De la dânsul aștepta acuma mântuirea. El însuși nu se simțea capabil nici măcar să cugete. De altfel, totdeauna, și mai ales în ceasurile grele, bătrânul singur lua hotărârile trebuincioase.
Ceea ce îl îngrozea acum era că vremea trecea atât de încet. l se părea că s-au scurs ore întregi, de când a ieșit bătrânul. Licăriri de speranță îi înfloreau în inimă: dacă nu vine, înseamnă că poate Madeleine totuși n-a murit... Speranța însă îl întrista pentru că o simțea deșartă și nu făcea decât să-i reamintească mereu întâmplarea, pe care el o silea să o șteargă din minte.
Momentul tăcerii în care Puiu rămâne singur în birou, așteptând, măsurând timpul în frici și speranțe deșarte e probabil punctul cel mai dureros. Speranța aceea mincinoasă, care înflorește doar ca să fie strivită la loc de realitate, cred că descrie perfect felul în care mintea noastră se agață de orice, chiar și de imposibil, când nu poate suporta adevărul.
În sfârșit, nu mai putu îndura tăcerea. Se sculă. Voia să plece, oriunde, dar să nu mai fie singur. Chiar atunci apăru în ușă tatăl sau urmat de tante Matilda. Puiu înțepeni lângă birou, cu ochii nerăbdători spre bătrânul care trecu fără să-l privească, în schimb. Matilda, plânsă și amărâtă, se repezi la dânsul și-l îmbrățișa ocrotitor:
- Ah, quel terrible malheur, pauvre petit Puiu!
Matilda era soră cu mama lui Puiu, Rămasă văduvă foarte tânără și fără copii, își împărțise toată inima ei între operele de binefacere și nepoțelul Puiu, mai cu seamă că sărmanul avusese nenorocirea să piardă pe maică-sa micuț de tot. Împlinea acum vreo cincizeci de ani, era înaltă, uscățivă și nobilă, se înduioșa ușor și vorbea multe și nevrute.
Auzind-o, Faranga îi zise supărat:
- Aide, Tilda, ajunge! Să lăsăm lamentările!... Tu du-te mai bine dincolo, că aici noi avem de lucru!
Contrastul dintre cei doi bărbați e superb construit: tatăl rigid, ceremonios chiar și în fața dezastrului, mai preocupat la început de eticheta încălcată decât de veste și fiul, complet dizolvat, care așteaptă de la părinte nu doar un răspuns, ci o mântuire, ca și cum ar fi din nou copil. E ceva foarte adevărat acolo despre cum, în fața catastrofei, ne întoarcem instinctiv spre autoritatea care ne-a crescut, chiar dacă suntem adulți.
- Mais si, mais si, murmură Matilda ștergându-și ochii. Pauvre Madeleine!... Oh, la pauvrette! Ce catrastrofă!... Iacă, plec!... Puiule scump, fii tare! Durerile și nenorocirile pentru oameni sunt lăsate de Dumnezeu!... Nu-ți pierde cumpătul și nu dispera, pauvre petit Puișor!...
Îl îmbrățișă iar și-l sărută, plângând, pe amândoi obrajii. Porni. Din ușă, mai zise bătrânului:
- Fii și tu calm, Poly, te implor!... Și dacă aveți nevoie de mine, să mă chemați negreșit!...
Apariția Matildei, cu franțuzismele ei calde și lamentările sincere dar puțin ridicole, aduce o notă de comic amar în mijlocul tragediei genul acela de rudă care iubește din tot sufletul, dar al cărei sprijin aduce mai mult zgomot decât liniște sufletească.
