Pisicile războinice Vol.1: În inima pădurii - Erin Hunter, Editura ALL, 2013
Traducere din limba engleză de Ramona Cordoș.
Azi am citit despre o luptă nocturnă între două clanuri de pisici, Clanul Tunetului și Clanul Râului. Se băteau pe niște pietre de lângă un râu, sub o lună pe jumătate plină. Mi-a plăcut cum autorul descrie totul foarte vizual - gheare scoase din labe, ochi care scânteiau ca jăraticul, pisicile sărind unele pe altele ca niște umbre. Aproape că am simțit tensiunea aia dintre pace și haos, cum liniștea nopții se rupe brusc într-o încăierare.
O jumătate de lună strălucea deasupra bolovanilor netezi din granit, învăluindu-i într-o lumină argintie. Liniștea era tulburată doar de clipocitul râului întunecat și iute și de foșnetul copacilor din pădurea care se întindea dincolo de el.
Un freamăt cuprinse deodată întunericul nopții și siluete întunecate și sprintene începură să se furișeze de pretutindeni, alunecând peste pietre. Gheare scoase din adăpostul lor moale luceau în lumina lunii și ochi arzători scânteiau ca jăraticul. Apoi, ca la un semnal abia auzit, făpturile se năpustiră una asupra celeilalte și pietrele se însuflețiră de îndată, în încăierarea zgomotoasă de pisici.
În mijlocul învălmășelii de blană și gheare, un motan zdravăn, dungat, trânti la pământ un cotoi roșcat și înălță victorios capul.
- Inimă de Fier! mârâi motanul. Cum îndrăznești să vânezi pe teritoriul nostru? Pietrele Însorite aparțin Clanului Tunetului!
- După seara asta, Gheară de Tigru, aici va fi ținutul de vânătoare al Clanului Râului! șuieră cotoiul roșcat.
Un urlet de avertizare, pătrunzător și neliniștit, se auzi de pe mal.
- Ai grijă! Se apropie alți războinici din Clanul Râului!
Gheară de Tigru se întoarse și văzu trupuri lucioase și ude care alunecau prin apa râului. Războinicii Clanului Râului, uzi leoarcă, înaintară în tăcere pe mal și se aruncară în luptă, fără ca măcar să-și scuture blana.
Motanul închis la culoare se uită în jos la Inimă de Stejar.
- Poate că înotați voi ca vidrele, dar locul tău și al războinicilor tăi nu e în pădurea asta! spuse arătându-și colții, în timp ce cotoiul se zbătea sub el.
Țipătul disperat al unei pisici din Clanul Tunetului acoperi larma din jur. Un motan cu păr sârmos din Clanul Râului o trânti la pământ, apoi se năpusti spre gâtul ei, cu apa încă prelingându-i-se peste fălci. La auzul strigătului, Gheară de Tigru îi dădu drumul lui Inimă de Stejar. Cu un salt uriaș, izbi războinicul inamic într-o parte.
- Repede, Blană de Șoarece, fugi! îi porunci Gheară de Tigru, apoi se întoarse către motanul din Clanul Râului care o amenințase. Blană de Șoarece se ridică, săgetată de durerea unei spintecături adânci în umăr, și o luă la goană.
În urma ei, Gheară de Tigru scuipă mânios către motanul din Clanul Râului care îi zgâriase nasul. Cu toate că sângele îl orbi o clipă, se năpusti înainte și își înfipse colții în piciorul din spate al dușmanului. Motanul din Clanul Râului țipă, eliberându-se din strânsoare.
- Gheară de Tigru! strigă un războinic cu o coadă roșie ca de vulpe. Nu are rost! Sunt prea mulți războinici din Clanul Râului!
- Nu, Coadă Roșie. Clanul Tunetului nu se va lăsa niciodată învins! răspunse Gheară de Tigru, alăturându-se lui Coadă Roșie. E teritoriul nostru!
Botul negru și lat îi era acoperit de sânge. Scutură nervos capul, împrăștiind pe pietre picături de un roșu aprins.
- Clanul Tunetului îți va cinsti curajul, Gheară de Tigru, dar acum nu ne permitem să mai pierdem alți războinici, insistă Coadă Roșie. Stea Albastră nu le-ar cere niciodată pisicilor ei să lupte în asemenea condiții. Vom aștepta altă ocazie să răzbunăm această înfrângere, spuse privind fără ezitare în ochii scânteietori ai lui Gheară de Tigru. Apoi se întoarse și sări pe un bolovan de la marginea copacilor.
- Retragerea, Clanul Tunetului! Retragerea! urlă el.
Războinicii se desprinseră de îndată de adversari și, scuipând și mârâind, se îndreptară cu spatele spre Coadă Roșie. O clipă, pisicile Clanului Râului priviră nedumerite. Să fi câștigat atât de ușor bătălia? Inimă de Stejar scoase un strigăt victorios. De cum îl auziră, războinicii Clanului Râului ridicară glasurile alături de cel al secundului lor, miorlăindu-și victoria.
Coadă Roșie privi în jos, la războinicii lui. Cu o smucitură a cozii, dădu semnalul și pisicile din Clanul Tunetului coborâră de-a lungul Pietrelor Însorite, făcându-se nevăzute printre copaci.
Gheară de Tigru mergea în urma lor. Ajuns la marginea pădurii, aruncă o privire șovăitoare spre câmpul de luptă însângerat. Chipul îi era îndârjit, și ochii îi scânteiau plini de furie. Continuă să meargă în urma clanului său, adâncindu-se în pădurea liniștită.
Gheară de Tigru privește înapoi spre câmpul de luptă, cu furia încă vie în ochi, în timp ce restul clanului se retrage liniștit în pădure. Mi s-a părut un moment care spune mai mult decât pare la prima vedere. Retragerea lui Coadă Roșie a fost o alegere înțeleaptă, dar înțelepciunea nu vine niciodată fără preț, iar prețul aici e mândria unui războinic care nu poate accepta că puterea, oricât de mare, trebuie uneori să cedeze în fața rațiunii. Poate că adevărata maturitate a unui clan, ca și a unui om, nu stă în tăria de a lupta până la capăt, ci în curajul de a ști când o luptă nu merită continuată. Gheară de Tigru încă nu a învățat asta, iar privirea lui întoarsă spre câmpul însângerat pare mai puțin o rămășiță de furie, cât o primă fisură dintre instinct și supunere, dintre ceea ce simte și ceea ce clanul îi cere să fie.
Într-un luminiș pustiu, o pisică bătrână cenușie stătea singură, zgâindu-se la cerul senin al nopții. Auzea pretutindeni în jurul ei, în întuneric, respirația și mișcările pisicilor adormite.
O altă pisicuță, cu pete negre și galbene, apăru dintr-un colț întunecat, călcând repede, fără să scoată niciun zgomot. Pisica cenușie o întâmpină, dând din cap.
- Cum e Blană de Șoarece? mieună ea.
- Are răni adânci, Stea Albastră, răspunse cealaltă, așezându-se pe iarba răcoroasă a nopții. Dar e tânără și puternică, se va vindeca repede.
- Și ceilalți?
- Își vor reveni și ei.
Stea Albastră oftă.
- Mare noroc că nu am pierdut nici un războinic de data asta. Ești o pisică-vraci înzestrată, Frunză Ruginie, spuse ridicând privirea către stele. Își ridică iar privirea, observând stelele. Mă îngrijorează foarte tare înfrângerea din seara asta. Până acum, de când sunt eu lider, Clanul Tunetului nu a fost niciodată înfrânt în propriul ținut, murmură ea. Sunt vremuri grele pentru clanul nostru. Primăvara întârzie și s-au născut mai puțini pisoi. Clanul Tunetului are nevoie de războinici pentru a supraviețui.
- Dar e abia începutul anului, zise Frunză Ruginie liniștită. La vară se vor naște mai mulți pisoi.
Pisica cenușie ridică din umerii lați.
- Poate. Dar e nevoie de timp pentru ca tinerii să devină războinici. Dacă Clanul Tunetului trebuie să-și apere teritoriul, are nevoie de războinici noi cât mai repede.
- Cauți răspunsuri la Clanul Stelelor? mieună ușor Frunză Ruginie, urmărind privirea lui Stea Albastră și zgâindu-se la puzderia de stele de pe cerul întunecat.
- În asemenea momente avem nevoie de învățămintele strămoșilor războinici. Doar ei ne pot călăuzi. A vorbit Clanul Stelelor cu tine? întrebă Stea Albastră.
- De câteva luni, nu, Stea Albastră.
Deodată, o stea căzătoare străluci deasupra vârfurilor copacilor. Coada lui Frunză Ruginie zvâcni și blana de pe șira spinării i se ridică. Stea Albastră rămase tăcută, cu urechile ciulite, în timp ce Frunză Ruginie continuă să privească cerul pentru câteva clipe, apoi lăsând capul în jos se întoarse către Stea Albastră.
- A fost un mesaj de la Clanul Stelelor, murmură privind în depărtare. Numai focul ne poate salva clanul.
- Focul? repetă Stea Albastră. Dar focul este temut de toate clanurile! Cum ne-ar putea salva?
Frunză Ruginie clătină din cap.
- Nu știu. Dar acesta este mesajul pe care Clanul Stelelor mi l-a trimis.
Liderul Clanului Tunetului se uită cu privirea albastră și limpede în ochii pisicii-vraci.
- Tu nu te-ai înșelat niciodată, Frunză Ruginie, mieună ea. Dacă asta a hotărât Clanul Stelelor, înseamnă că așa trebuie să fie. Focul ne va salva clanul.
Stea Albastră acceptă mesajul fără să-l înțeleagă pe deplin, doar pentru că vine dintr-o sursă în care are încredere absolută. M-a făcut să mă gândesc la cât de des credința precede înțelegerea. Poate că înțelepciunea unui lider nu stă în a avea toate răspunsurile, ci în a ști cui să se încreadă atunci când răspunsurile lipsesc. E un gest de supunere, dar nu de slăbiciune, ci mai degrabă recunoașterea că unele adevăruri nu se dezvăluie imediat, ci trebuie trăite ca să fie înțelese. Finalul rămâne deschis, dar nu într-un mod frustrant, ci ca o invitație spre reflecție: câte dintre certitudinile noastre nu sunt, de fapt, tot un salt în necunoscut, îmbrăcat în hainele siguranței?
