Copacul lumii - Rachel Burge, Editura Paralela 49, 2024
Traducere din limba engleză de Sigrid Crasnean.
Un suflet îndurerat
Ajungem pe aeroportul Heathrow, și mie mi se strânge stomacul. Peronul e ticsit de oameni. Îmi țin rucsacul lipit de piept, strâng din dinți și îmi croiesc drum prin mulțime. De fiecare dată când cineva mă atinge, văd frânturi din viața sa, amintiri și emoții, dar se succed atât de repede, încât nu apuc să le înțeleg.
E ceva sfâșietor de fragil în felul în care o fată își strânge rucsacul la piept ca pe-un scut de carton într-o lume făcută din străini. Aeroportul nu e doar un loc - e o furtună de vieți care se ating de-a ei doar o clipă, iar ea le simte pe toate, ca și cum pielea ei ar fi o carte deschisă spre durerile altora.
Îmi scot telefonul din buzunar cu palmele transpirate. Verific ora, dar apoi îmi doresc să nu o fi făcut. Ultimul check-in este peste cincisprezece minute. Nu pot să pierd avionul.
Un tren sosește la peronul de vizavi și zeci de pasageri se revarsă din vagoane. De teamă să nu mă atingă cu hainele lor, fac iute stânga-mprejur și mă îndrept spre scările rulante. Un bărbat trece pe lângă mine din sensul opus și, pentru o clipă îngrozitoare, mi se pare că e tata, dar nu-i decât un alt om de afaceri îmbrăcat în haine cenușii.
În sala de așteptare, oamenii roiesc în jurul meu, târându-și valizele recalcitrante și copiii și mai recalcitranți. Vacarmul e asurzitor, ca un roi de albine care vor să mă înțepe. Nu e doar zumzetul conversațiilor: aerul scânteiază și trosnește, ca și cum hainele lor ar ști că mă aflu acolo, că mă plimb printre ele. Un țânc cu fața umedă se îndreaptă, legănându-se, în direcția mea, cu mâinile întinse, urmat îndeaproape de o femeie care pare obosită. Mă dau la o parte, însă nu suficient de rapid, iar mâneca mamei îmi atinge brațul. Această femeie a trecut prin cinci avorturi spontane înainte să o nască pe fiica sa. Acum e din nou însărcinată, dar nu poate dormi noaptea de frică să nu piardă și acest copil. Simt o durere surdă în piept; suferința ei e atât de ascuțită, încât îmi taie răsuflarea. Mă îndepărtez, apoi mă uit în urmă la haina ei roșie. Am petrecut suficient de mult timp explorând garderoba mamei în ultimele câteva luni ca să-mi dau seama că trebuie să fie cel puțin cincizeci la sută cașmir. Lâna reține emoțiile unei persoane, însă cașmirul este altfel: te face să le și simți.
O femeie cu cinci pierderi în urmă și-o frică vie în burtă - și fata asta o simte fizic, ca pe o lovitură surdă în piept. Nu e milă, e ceva mai crud și mai frumos: să porți durerea altcuiva ca pe-a ta, fără să fi cerut-o niciodată. Cașmirul care "reține" și lâna care doar "atinge" - mi s-a părut o imagine superbă despre cât de diferit ne îmbrăcăm rănile.
Zăresc logoul familiar al companiei Scandinavian Airlines, și aproape că pic în nas. așa că mă îndrept spre ghișeu, când mă împiedic de o valiză
- Hei! Fii atentă! se răstește un bărbat.
- Îmi pare rău. N-am observat-o, mormǎi eu. Scuze.
- Ar ajuta dacă ți-ai da jos ochelarii de soare!
Mă așez la coadă, cu fața roșie de jenă. Când nu vezi cu un ochi, percepi altfel distanțele. Nu le pot calcula corect. Când focalizez ceva în prim-plan, obiectele din depărtare devin neclare. Acasă nu e o problemă, pentru că știu unde se află fiecare lucru, dar aici... Dacă nu pot nici măcar să traversez aeroportul fără să cad, cum o să ajung în Norvegia?
Pipăi talismanul de argint de la gât și îmi spun că trebuie să mă adun. Am făcut deja drumul ăsta de multe ori cu mama, și, înainte de accident, n-am avut nicio problemă să circul singură prin Londra. Trebuie doar să mă concentrez.
Un talisman de argint, strâns în palmă ca ultima ancoră într-o lume care se clatină. Și numele acela, Skjebne, care sună ca o profeție rostită într-o limbă uitată. Simți că insula aceea ține o taină veche, poate mai veche decât fata însăși, legată de o bunică și de un tată care a plecat fără să se uite înapoi.
Mai sunt două familii în fața mea. Dacă se grăbesc, poate prind avionul. Scotocesc prin geantă și scot biletul electronic imprimat și biletul meu de feribot spre Skjebne. Se pronunță Șeb-na, cu accentul pe ș. Obișnuiam să ne petrecem verile acolo (și cu tata, înainte să ne părăsească), dar, de la accident încoace, mama refuză să mai vorbească despre insulă sau despre Mormor, bunica mea.
- Următorul, vă rog!
Fac un pas în față și întind pașaportul și biletul electronic.
- Unde călătoriți astăzi, domnișoară?
- Bodø. Mă rog, Skjebne, de fapt. Dar trebuie să schimb avionul la Oslo și apoi să iau feribotul din Bodø. Și e Marta Hopkins. Numele meu, adică.
Mi se înroșește fața. Vorbesc ca o neroadă.
În timp ce îmi așez rucsacul pe cântar, femeia din spatele biroului se apleacă și îi șoptește ceva colegei sale, apoi se întoarce către mine. Mă holbez în jos, la picioare, convinsă că și-a dat seama dintr-o privire că sunt o fugară.
- Puteți să vă dați jos ochelarii de soare, vă rog?
- De ce? întreb cu o voce care îmi tremură la fel de tare precum picioarele. E vreo problemă?
- Trebuie să verific că sunteți într-adevăr persoana care figurează în fotografia din pașaport.
Se uită în spatele meu.
- Călătoriți singură? Fără părinți sau tutore?
- Da, dar am 17 ani, iar pe site-ul dumneavoastră scrie ca...
- Fotografia din pașaportul acesta înfățișează o persoană mult mai tânără.
Îmi mușc unghia de la degetul mare în timp ce ea îmi întinde pașaportul deschis la pagina cu poza mea, de n-aș ști deja cum arătam mai demult. Arunc o privire la chipul fetei palide cu părul lung și blond și mă uit repede în altă parte. Urăsc să văd poze vechi cu mine.
E ciudat și dureros să nu te mai recunoști în propria poză. Fata refuză să-și vadă chipul de "demult" - nu din vanitate, ci pentru că acel chip aparține cuiva care nu mai există. Accidentul a tăiat viața în două, iar ea trăiește acum doar în partea de după.
- Întotdeauna am arătat mai mică pentru vârsta mea, spun eu fără să respir, apoi mă simt complet stupid.
Femeia studiază din nou fotografia. Țin talismanul strâns în palmă. Majoritatea bijuteriilor pe care le-am făcut după accident au fost de toată jena, însă piesa asta mi-a ieșit perfect. Mă liniștește întotdeauna să-i pipăi marginile reci. Iubesc metalul, nu-mi transmite absolut nimic.
Trag adânc aer în piept.
- Nu vă supărați, dar chiar sunt în întârziere. Așa că, dacă ați putea să...
- Dați-vă jos ochelarii, domnișoară.
Persoana din spatele meu scoate un oftat de nerăbdare. Îmi smulg ochelarii de soare și o privesc pe femeie sau mai degrabă ochiul meu drept o privește. Ochiul stâng se uită cine știe unde. Femeia face ochii mari, apoi se uită iute înapoi la pașaport.
- Vă mulțumesc. Acum cinci minute sa dat ultima strigare pentru zborul dumneavoastră. Trebuie să vă grăbiți. Poarta 33, pe scările rulante și apoi la stânga.
Îmi pun ochelarii la loc cu o mână tremurândă și mă întorc, dar nu suficient de repede ca să-i evit zâmbetul de milă. Nu trebuie să-i ating hainele ca să știu ce-i trece prin minte. Gândurile i se citesc limpede pe chip: săraca fată, ce groaznic, și ar fi chiar drăguță, de altfel. Un aer de superioritate, după care trece la următorul client, nerăbdătoare să se uite la cineva care nu arată ca un ciudat.
Mila aceea din privirea femeii de la poartă - atât de ușor de recunoscut, atât de greu de suportat. Nu mila în sine doare, ci faptul că vine mereu la pachet cu un soi de ușurare nerostită: mă bucur că nu sunt eu. Fata asta pare să poarte pe umeri nu doar propria durere, ci și felul în care ceilalți o citesc dintr-o privire, o etichetează, apoi trec mai departe.
La capătul scărilor rulante trec prin punctul de securitate, unde trebuie să-mi scot din nou ochelarii de soare și lanțul. Din fericire, aici oamenii sunt prea ocupați să caute prin buzunare după mărunțiș, așa că nimeni nu-mi observă fața. După ce trec de detectorul de metale, îmi iau lucrurile din tava de plastic, îmi pun la loc ochelarii de soare și mă grăbesc spre poarta de îmbarcare.
O însoțitoare de zbor cu o pălărie albastră elegantă se uită la pașaportul meu și scutură din cap.
Inima îmi tresare.
- Vă rog. Trebuie neapărat să prind acest zbor. Se uită la adidașii mei.
- Puteți alerga?
Surâd, și ea mă conduce la pasarela care duce la avion. Ne grăbim amândouă. Când ajungem în avion, îmi pun lanțul la gât, fericită să-i simt răcoarea liniștitoare pe piele.
Toată lumea e așezată, pregătită pentru decolare. Străbat culoarul în căutarea locului meu. Când eram mică, îmbarcarea era întotdeauna cea mai interesantă parte a călătoriei. Acum însă mi se face rău la gândul de a sta înghesuită într-o cutie plină cu necunoscuți. Mă uit la oamenii din jurul meu: o haină albă de blană, care freamătă de indignare; un pulover tricotat, plin de mâhnire. Doar privindu-le, nu-mi pot da seama ce taine ascund, dar uneori mi-e greu să-mi opresc imaginația.
