Închisoarea îngerilor - Stephen King, Editura Nemira, 2025
traducere din limba engleză de Constantin Dumitru Palcus.
În 1975 Andy Dufresne a evadat de la Shawshank. Nu a fost prins și nici nu cred că va fi vreodată. De fapt, nici nu cred că Andy Dufresne mai există. Dar cred că există un tip pe nume Peter Stevens, tocmai în Zihuatanejo, Mexic, conducând, probabil, un mic și foarte nou hotel în Anul Domnului 1976.
Pe 12 martie 1975, ușile celulelor din Blocul nr. 5 s-au deschis la 6:30 fix, așa cum se deschid în fiecare dimineață aici, în afară de duminică. Și ca în fiecare zi, în afară de duminică, ocupanții respectivelor celule au făcut un pas înainte pe coridor și au format două șiruri, în timp ce ușile celulelor s-au închis cu zgomot în spatele lor. S-au dus apoi la poarta principală a blocului, unde au fost numărați de doi gardieni, înainte să fie trimiși la cantină pentru un mic dejun alcătuit din terci de ovăz, ouă jumări și șuncă grasă.
Toate acestea s-au desfășurat conform rutinei, până la numărătoarea de la poarta blocului de celule. Trebuia să fie douăzeci și șapte de deținuți și nu ieșeau decât douăzeci și șase. După ce a fost chemat căpitanul gardienilor, pușcăriașii din Blocul de Celule nr. 5 au primit permisiunea să meargă la micul dejun.
Căpitanul gardienilor, un individ nu chiar așa de nemernic, pe nume Richard Gonyar, și ajutorul său, un ticălos jovial, pe nume Dave Burkes, au venit imediat la Blocul de Celule nr. 5. Gonyar a redeschis ușile celulelor și, însoțit de Burkes, s-a deplasat de-a lungul coridorului, zdrăngănind amândoi cu bastoanele peste zăbrele, cu pistoalele pregătite. În cazuri dintr-astea, e vorba de obicei despre cineva care s-a îmbolnăvit peste noapte atât de rău, încât nici n-a mai putut să iasă din celulă dimineața. Mai rar, cineva a murit... sau s-a sinucis.
Dar de data asta, în loc de un bolnav sau de un mort, au dat peste un mister. N-au găsit niciun om. Erau paisprezece celule în Blocul nr. 5, șapte pe fiecare parte, toate frumos aranjate - anularea dreptului de a primi vizite era pedeapsa pentru o celulă neîngrijită la Shawshank - și toate cât se poate de goale.
Prima presupunere a lui Gonyar a fost că se greșise la numărătoare sau că era vorba despre o farsă. Așa încât, în loc să meargă la muncă după micul dejun, ocupanții Blocului de Celule nr. 5 au fost trimiși înapoi în celule, glumind și fericiți. Orice ieșire din rutina zilnică era întotdeauna bine-venită.
Ușile celulelor s-au deschis; pușcăriașii au intrat în celule, apoi ușile s-au închis. Un glumeț a început să strige:
- Vreau să-mi vină avocatul, vreau să-mi vină avocatul, vă purtați cu noi de parc-am fi la închisoare, dar-ar dracii!
- Tacă-ți fleanca sau te sparg, i-a zis Burkes.
- Am spart-o pe nevastă-ta, Burkie, a replicat glumețul.
- Gura, toată lumea, dacă nu vreți să stați cât e ziua de lungă în celulă, a încheiat Gonyar.
El și Burkes au trecut din nou pe coridorul cu celule, numărându-i pe împricinați. N-au trebuit să ajungă prea departe.
- Cine stă-n celula asta? l-a întrebat Gonyar pe gardianul de noapte de pe partea dreaptă.
- Andrew Dufresne, a răspuns acesta și n-a fost nevoie de mai mult.
Din clipa aceea rutina s-a întrerupt. Situația a devenit foarte serioasă.
În toate filmele cu pușcăriași pe care le-am văzut, se aude vaietul unei sirene când e câte-o pauză. La Shawshank asta nu se întâmpla niciodată. Primul lucru pe care l-a făcut Gonyar a fost să ia legătura cu directorul. Al doilea a fost să declanșeze o percheziție în toată închisoarea. Al treilea a fost să alerteze Poliția de Stat din Scarborough cu privire la posibilitatea unei evadări.
Asta era rutina. Și pentru că rutina nu le cerea să percheziționeze celula presupusului evadat, nimeni n-a făcut-o. Nu atunci. De ce-ar fi făcut-o? Totul se vedea de la prima privire. Era o cămăruță pătrată, cu gratii la fereastră și zăbrele la ușa culisantă. Un vas de toaletă și un pat gol. Pe pervazul ferestrei, câteva pietre frumoase.
Și posterul, desigur. Între timp, pe perete ajunsese Linda Ronstadt. Afișul era situat chiar deasupra patului. În exact același loc, în ultimii douăzeci și șase de ani, acolo fusese plasat un poster. Iar când, în sfârșit, cineva - și a fost însuși directorul Norton, precum s-a dovedit, ca într-un act de justiție poetică - s-a uitat în spatele lui, șocul provocat a fost al naibii de mare.
Dar asta nu s-a întâmplat decât la ora 6.30 seara, la aproape douăsprezece ore după ce s-a raportat dispariția lui Andy și probabil la douăzeci și două de ore după ce a evadat efectiv.
Norton a sărit până-n tavan.
Eu am aflat de la o sursă autorizată - Chester, deținutul cu privilegii, care în ziua aia ceruia podeaua clădirii administrative. Nu a fost nevoie să lustruiască vreun toc de ușă cu urechea; a spus că-l puteai auzi fără probleme pe director tocmai de la Arhivă, în timp ce-i freca ridichea lui Rich Gonyar.
- Cum adică ești "mulțumit că nu se află în incinta închisorii"? Ce-nseamnă asta? Înseamnă că nu l-ai găsit! Ai face bine să-l găsești! Ai face foarte bine! Pentru că îl vreau! M-ai auzit? Îl vreau!
- Nu s-a întâmplat pe schimbul tău? Așa zici tu! Din câte pot eu să-mi dau seama, nimeni nu știe când s-a întâmplat. Sau cum. Sau dacă s-a întâmplat cu adevărat. Acum îl vreau în biroul meu până la ora trei după-amiază sau o să cadă niște capete. Asta pot să ți-o promit, iar eu îmi țin promisiunile întotdeauna.
Gonyar a mai bâiguit ceva, care a avut darul să-l înfurie și mai mult pe Norton.
- Nu? Atunci uită-te la asta! Uită-te la asta! O recunoști? E apelul din seara trecută pentru Blocul 5. Toți deținuții au fost prezenți! Dufresne a fost încuiat aseară la nouă și este imposibil ca el să fie dispărut acum! Este imposibil! Acum du-te și găsește-l!
[...]
În cele din urmă, Norton a găsit un papițoi din schimbul de noapte care să se bage în gaura descoperită în spatele posterului cu Linda Ronstadt al lui Andy. Numele papițoiului era Rory Tremont și nu se putea spune că scăpăra de inteligență. Tot ce puteam să spunem era că Andy fusese într-adevăr în celula lui în momentul închiderii ușilor și când s-a dat stingerea, o oră mai târziu.
Un isteț a sugerat că Andy s-ar fi prelins afară prin gaura cheii, ceea ce i-a asigurat individului patru zile la carceră. Tensiunea plutea în aer.
Așa încât Norton a coborât țanțoș, uitându-se urât la noi cu ochii lui albaștri, îndeajuns de aprinși ca să scape scântei din gratiile de oțel călit ale celulelor noastre. Ne privea de parc-ar fi crezut că toți eram complici. Probabil că asta și credea.
A intrat în celula lui Andy și s-a uitat în jur. Arăta de parcă Andy abia plecase, cearșafurile de pe pat fiind trase într-o parte, dar fără să pară că dormise cineva în ele. Pietre pe pervaz... dar nu toate. Le luase cu el pe cele care-i plăcuseră cel mai mult.
- Pietre, a șuierat Norton și le-a măturat de pe pervaz.
Gonyar, care deja își depășise tura cu patru ore, a tresărit, dar n-a zis nimic.
Ochii lui Norton au căzut pe posterul cu Linda Ronstadt. Linda se uita înapoi peste umăr, cu mâinile vârâte în buzunarele din spate ale unei perechi de pantaloni foarte strâmți, de culoare cafenie. Purta un maiou și avea un foarte pronunțat bronz californian. De bună seamă că posterul trebuie să-i fi rănit teribil sensibilitățile baptiste lui Norton. Văzându-l cât de urât se uita la el, mi-am amintit ce spusese cândva Andy despre cum avea el senzația că aproape ar putea să pășească în imaginea aia și să fie împreună cu fata.
Într-un mod cât se poate de real, exact asta făcuse - așa cum Norton avea să descopere peste doar câteva secunde.
- Blestemăția naibii! a mormăit el și a rupt afișul de pe perete cu o singură mișcare a mâinii.
Și a scos la iveală gaura mare și neregulată din beton.
Gonyar a refuzat să intre.
Norton i-a ordonat - Dumnezeule, cred că s-a auzit în toată închisoarea când Norton i-a ordonat lui Rich Gonyar să intre acolo -, dar Gonyar l-a refuzat pur și simplu.
- O să te dau afară pentru asta! a țipat Norton.
Era isteric ca o muiere cuprinsă de bufeuri. Își pierduse de-a dreptul cumpătul. Gâtul i se înroșise aproape de vinețiu, iar pe frunte îi zvâcneau două vene.
- Poți să contezi pe asta... franțuzoiule! O să te dau afară și o să am grijă să nu mai fii primit în nicio închisoare din New England!
După cum s-a dovedit, a fost un noroc că Norton l-a pus să intre acolo pe unul cam de înălțimea și statura lui Andy. Dacă ar fi trimis pe cineva mai solid - așa cum par să fie cei mai mulți gardieni, ar fi rămas înțepenit la fel de sigur cum e faptul că Dumnezeu a făcut iarba verde... și poate că și acum ar fi tot acolo.
Tremont a intrat având legată la brâu o frânghie din nailon, pe care cineva o găsise în portbagajul mașinii, și o ditamai lanterna cu șase baterii în mână. Între timp, Gonyar, care se răzgândise în privința demisiei și părea să fie singurul capabil să gândească limpede, scosese la iveală niște planuri ale clădirilor. Știam destul de bine ce se vedea în acele schițe - un zid care arăta, în secțiune transversală, ca un sandvici. Cu totul, zidul avea o grosime de trei metri. Secțiunea internă și cea externă aveau, fiecare, cam un metru și douăzeci. Între ele era un spațiu pentru țevi de vreo șaizeci de centimetri și aproape că voiai să crezi că în asta consta "carnea" construcției... în toate sensurile.
El a găsit o modalitate să se uite la ele. Era un tip foarte metodic. Ar fi știut sau ar fi aflat că respectiva conductă care ieșea din Blocul de Celule nr. 5 era ultima de la Shawshank neracordată la noua uzină de reciclare a reziduurilor și ar fi știut că trebuia s-o facă până la mijlocul lui 1975 sau să n-o mai facă niciodată, pentru că în august urma să fim și noi conectați la noua instalație de reciclare.
Cinci sute de metri. Lungimea a cinci terenuri de fotbal. Mai puțin de o jumătate de milă. S-a târât pe distanța aceea, ținând poate în mână una dintre lanternele alea mici Penlite sau poate doar câteva cutii de chibrituri. S-a târât printr-o scârboșenie pe care eu ori nu pot să mi-o imaginez ori nu vreau să mi-o imaginez. Poate că șobolanii au fugit din fața lui ori poate că l-au atacat, așa cum se întâmplă uneori cu animalele astea când au șansa să le crească norocul în întuneric. Trebuie să fi avut suficient spațiu la umeri ca să se poată mișca și, probabil, a trebuit să se împingă serios în locurile unde se îmbină conductele. Dac-aș fi fost în locul lui, claustrofobia m-ar fi înnebunit de zece ori. Dar el a reușit.
Vocea lui Tremont s-a auzit prin gaură, cavernoasă și lipsită de viață.
- Ceva pute îngrozitor aici, dom' director.
- Lasă dracului mirosul, mergi mai departe!
Lumina lanternei brăzda întunericul.
- Domn' director, miroase rău de tot.
- Am spus să lași dracului mirosul! a țipat Norton.
Vocea chinuită a lui Tremont a plutit înapoi:
- Miroase a căcat. O, Doamne, asta e, e căcat! Dumnezeule, scoateți-mă de-aici c-o să borăsc și sufletul din mine, o, dar-ar dracii, e căcat, o, Doaaamne...
Deodată, s-a auzit sunetul inconfundabil scos de Rory Tremont, care-și golea măruntaiele de ultimele două mese.
Ei bine, asta pentru mine a fost factorul declanșator. Nu m-am mai putut abține. Întreaga zi - la naiba, nu, ultimii treizeci de ani -, totul s-a năpustit brusc asupra mea și m-a apucat un hohot de râs zguduitor, un râs cum n-am mai avut încă de pe vremea când eram în libertate, genul de râs de care nu mă așteptam să am parte între aceste ziduri cenușii. Și, Doamne, ce bine m-am simțit!
- Scoateți-l pe omul ăsta de-aici! țipa Norton, iar eu râdeam cu atâta poftă, încât nu mai știam dacă se referea la mine sau la Tremont.
Am continuat să râd, bătând din picioare și ținându-mă cu mâinile de burtă. N-aș fi putut să mă opresc nici dacă Norton m-ar fi amenințat că mă împușcă pe loc.
- Scoateți-l DE-AICI!
Ei bine, dragi prieteni și vecini, eu am fost cel care a plecat. Direct la carceră și acolo am rămas cincisprezece zile. O lungă perioadă. Dar când și când, îmi aduceam aminte de bietul Rory Tremont, cel nu prea ager la minte, cum striga el de mama focului oh, dar-ar dracii, e că-cat și-apoi mă gândeam la Andy Dufresne îndreptându-se spre sud în mașina lui personală, îmbrăcat într-un costum frumos și nu puteam decât să râd. Am executat cele cincisprezece zile de carceră practic fluierând. Poate pentru că jumătate din mine era cu Andy Dufresne, Andy Dufresne care a înotat prin căcat și a ieșit curat în cealaltă parte, Andy Dufresne care se îndrepta spre Pacific.
În săptămâna cu numărul 29 am ales să scriu despre Închisoarea îngerilor de Stephen King. Este o poveste despre speranță, răbdare și libertate, o carte care te prinde complet și pe care am ajuns să o iubesc și mai mult după ce am văzut ecranizarea ei, un film fabulos, considerat de mulți cel mai bun din toate timpurile și aflat pe primul loc în topul IMDb.
Autorul are un stil foarte atent de a scrie creând câte un portret extrem de bine prezentat pentru toate personajele din operele lui. Un lucru care mi-a sărit în ochi este hotărârea lui Andy și modul în care reușește să își orchestreze evadarea.
Fragmentul de mai sus surprinde perfect combinația de mister și umor a cărții, arătând cum ani de zile de muncă tăcută în spatele unui simplu poster s-au transformat într-un drum spre libertate.
