Doamna Bovary - Gustave Flaubert, Editura RAO, 1995
Traducere din limba franceză de Demostene Botez.
Ne aflam în sala de studiu când intră directorul, urmat de un băiat nou, fără uniformă, și de omul de serviciu care căra un pupitru mare. Cei care ațipiseră se treziră și se ridicară toți, ca și cum, până atunci, și-ar fi făcut sârguincios temele.
Directorul ne îndemnă cu un semn să ne așezăm la loc; apoi se întoarse spre pedagog:
- Domnule Roger, îi spuse încet, iată-l pe elevul pe care ți-l dau în grijă, intră într-a cincea. Dacă va învăța bine și se va purta la fel, va fi mutat la cei mari, de-o vârstă cu el.
Rămas în colț, în spatele ușii, încât abia se vedea, cel nou era un băiețandru de la țară, de vreo cincisprezece ani, și mult mai înalt decât oricare dintre noi.
Charles nu intră doar într-o sală de clasă, ci într-o lume în care va fi mereu privit ca un străin. Faptul că rămâne "în spatele ușii" este mai mult decât o poziție în spațiu. Este locul pe care îl va ocupa toată viața: în umbra celorlalți. Flaubert îl prezintă cu o sinceritate aproape crudă, iar înainte să-l cunoaștem, ajungem deja să simțim milă pentru el.
Avea părul tăiat drept pe frunte, ca un țârcovnic de țară, cu aer de băiat cuminte și foarte rușinat. Cu toate că nu era prea lat în umeri, haina din postav verde, cu nasturi negri, îi rămăsese deja mică, iar manșetele întoarse lăsau să se vadă niște încheieturi înroșite, învățate să stea descoperite. Picioarele, în ciorapi albaștri, îi ieșeau din niște pantaloni gălbejiți, prinși pe după gât cu bretele. Era încălțat cu bocanci grosolani, prost lustruiți, cu ținte pe tălpi.
Începurăm să repetăm lecțiile. El era numai urechi, atent ca la slujbă, fără măcar să îndrăznească să pună un picior peste altul, sau să se proptească într-un cot, iar la ora două, când sună clopoțelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenția că trebuie să intre în rând cu noi.
Când ne întorceam în clasă, aveam obiceiul să ne aruncăm șepcile pe jos, ca să avem mâinile mai libere; încă din pragul ușii trebuia să le aruncăm sub bancă, în așa fel încât să se lovească de perete și să stârnească un nor de praf; ăsta era merchezul.
Dar, fie că nu observase mișcarea, fie că nu îndrăznise s-o imite, rugăciunea se terminase și cel nou încă mai avea șapca pe genunchi. Era un obiect ciudat, în care, la o adică, puteai recunoaște, laolaltă, căciula de blană, chipiul, pălăria rotundă, căciula de lutru și chiar bonețica de bumbac; mă rog, unul dintre acele obiecte ridicole care, în infinita lor urâțenie, sunt la fel de expresive ca fața unui prostălău.
Șapca nu este doar un accesoriu vestimentar, ci pare să fie un simbol al identității lui Charles. Este alcătuită din bucăți care nu se potrivesc, la fel cum și el pare că nu își găsește locul nicăieri. Mi se pare impresionant cum Flaubert transformă un obiect banal într-un portret tăcut al personajului: înainte să vorbească, șapca spune deja cine este.
De formă ovală și înțepenită de balene, începea cu trei cârnați încolăciți: apoi, alternau, separate de o fâșie roșie, romburi de catifea și din blană de iepure; urma un soi de sac care se termina cu un poligon cartonat, acoperit cu o broderie complicată din suitaș și din care atârna, la capătul unui șnur prea subțire, o mică împletitură din fir de aur, pe post de ciucure. Era nouă; cozorocul strălucea.
- Ridică-te, îi spuse profesorul.
El se ridică; șapca îi căzu. Toată clasa se puse pe hăhăit. Se aplecă și o ridică. Un coleg i-o dădu jos cu cotul, el o mai ridică o dată.
- Termină odată cu șapca aia, îi spuse pedagogul, care era un om de duh.
Izbucnirăm într-un hohot de râs care îl zăpăci pe bietul băiat atât de tare, încât nu mai știa dacă să-și țină șapca în mâini, s-o lase să cadă sau să și-o pună pe cap. Se așeză la loc și o puse pe genunchi.
- Ridică-te, repetă profesorul, și spune-mi cum te cheamă.
Cel nou articulă, bâlbâindu-se, un nume încâlcit.
- Repetă!
Se auziră aceleași silabe bâiguite, acoperite de urletul clasei.
- Mai tare! strigă profesorul, mai tare!
Atunci, cel nou își luă inima-n dinți, căscă o gură cât o șură i-și strigă numele cât îl țineau plămânii, ca și cum chema pe altcineva: Charbovari.
Dintr-o dată izbucni vacarmul, care crescu treptat, susținut de voci care de care mai ascuțite (urlau, lătrau, tropăiau, repetau: Charbovari! Charbovari!), apoi se rostogoli în note izolate, liniștindu-se cu greu; pentru moment, căci "furtuna" se înviora brusc, izbucnind, ici și colo, din câte o bancă, ca o petardă care încă nu s-a stins.
Charles nu este ridiculizat pentru ceea ce este, ci pentru emoția lui. Uneori, oamenii râd tocmai de vulnerabilitatea celuilalt, iar râsul colectiv devine o formă de cruzime. În câteva clipe, întreaga clasă îi răpește dreptul la o primă impresie demnă.
Totuși, sub ploaia de teme primite drept pedeapsă, ordinea se restabili în clasă încet, încet, și profesorul reuși în cele din urmă să distingă numele de Charles Bovary, după ce-l puse să-l silabisească, să i-l spună pe litere și să-l repete încă o dată, pedagogul porunci imediat ca bietul băiat să se așeze pe banca leneșilor, lângă catedră. Vru s-o ia din loc, dar, înainte de a porni, stătu pe gânduri.
- Ce cauți?, întrebă profesorul.
- Șap... făcu rușinat cel nou, aruncând în jur priviri neliniștite.
- Toată clasa să copieze cinci sute de versuri!
Strigătul furios al profesorului opri, ca un Quos ego, izbucnirea unei noi furtuni.
- Potoliți-vă!, continuă el indignat, ștergându-și fruntea cu batista; iar tu, cel nou, o să-mi copiezi de douăzeci de ori verbul ridiculus sum.
Apoi, cu voce mai blândă, continuă:
- Ei! O să-ți găsești șapca; nu ți-a furat-o nimeni!
Totul reveni la normal. Capetele se aplecară peste caiete și cel nou își păstră o ținută exemplară timp de două ore, cu toate că, din când în când, se pomenea cu câte o scamă de hârtie aruncată din vârful peniței, care îi împroșca fața. Dar se ștergea cu mâna, rămânând nemișcat, cu ochii plecați.
Această propoziție pare simplă, dar ascunde o idee tristă: pentru ceilalți, incidentul s-a terminat imediat, însă pentru Charles va rămâne, probabil, o amintire dureroasă. De multe ori, cei care rănesc uită repede, în timp ce cel rănit poartă mult timp povara acelui moment. Flaubert surprinde foarte fin această diferență dintre memoria celui care suferă și nepăsarea lumii.
Seara, în sala de studiu, își scoase mânecuțele din pupitru, își puse în ordine lucrușoarele, își linie cu grijă foile de toate cuvintele în dicționar și străduindu-se cât putea. Fără hârtie. Îl văzurăm cum lucra atât de conștiincios, căutând îndoială, datorită acestei strădanii de care dădu dovadă scăpă să fie trimis într-o clasă mai mică; cu toate că știa destul de bine regulile, n-avea nicio eleganță în răsucirea frazei. Cel cu care începuse latina era preotul din sat, părinții, din economie, trimițându-l la liceu cât mai târziu cu putință.
Tatăl lui, domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, spre 1812, pentru niște chestiuni legate de recrutare, și obligat, în acea epocă, să părăsească armata, profitase de farmecele personale ca să pună mâna din zbor pe o zestre de șaizeci de mii de franci, care i se oferea sub chipul fetei unui negustor de tricotaje, îndrăgostită de aspectul lui. Bărbat frumos, fanfaron, făcând să-i zornăie pintenii, purtând favoriți care se uneau cu mustața, cu degetele mereu împodobite cu inele și îmbrăcat în culori țipătoare, avea aerul unui fante și entuziasmul unui comis-voiajor. Odată căsătorit, trăi doi sau trei ani din averea nevestii, mâncă bine, trezindu-se târziu, fumând din pipe mari de porțelan, întorcându-se acasă seara numai după spectacol, fiind nelipsit de la cafenele. Socrul muri și nu lăsă mare lucru; el fu indignat, se lansă în mici afaceri, pierdu ceva bani, apoi se retrase la țară, unde voi să facă avere. Dar, cum nu se pricepea cu nimic mai mult la agricultură decât la stămburi, călărea caii în loc să-i pună să are, bea cidrul din sticle în loc să-l vândă cu butoiul, mânca cele mai frumoase găini din curte și își ungea cizmele de călărie cu slănina de la porcii lui, își dădu destul de repede seama că era mai bine să lase baltă orice afacere.
Cu două sute de franci pe an, găsi de închiriat într-un sat, la limita dintre regiunea Caux și Picardia, un soi de locuință, pe jumătate fermă, pe jumătate conac; și, acrit de supărare, bântuit de regrete, dând vina pe Dumnezeu, invidios pe toata lumea, se închise acolo de la patruzeci și cinci de ani, scârbit de lume, spunea el, și hotărât să trăiască liniștit.
Cândva, nevastă-sa fusese nebună după el; îl iubise slugărindu-l în toate felurile, ceea ce-o depărtase și mai mult de el. Altădată veselă, expansivă și iubitoare, devenise (ca vinul răsuflat care se face oțet) certăreață, miorlăită, supărăcioasă. La început, suferise mult fără să se plângă, văzându-l cum îi sfârâie călcâiele după toate deocheatele satului și cum se întorcea seara după ce dăduse roată celor mai nenorocite birturi, scârbit și duhnind a băutură! Apoi, se trezise în ea mândria. Devenise tăcută, ascunzându-și orgoliul într-un stoicism discret, pe care-l păstră până la moarte. Bătea neîncetat drumurile după treburi. Se ducea pe la avocați, la președinte, ținea minte scadența polițelor, obținea amânări; iar acasă, călca, cosea, spăla rufe, supraveghea lucrătorii, plătea taxele, în timp ce, fără să-i pese de nimic, domnul, în permanență cufundat într-o somnolență îmbufnată, din care nu se trezea decât ca s-o învinovățească, stătea și fuma lângă foc, scuipând în cenușă.
Viața lui Charles curge fără pasiune, ca un râu liniștit care nu întâlnește niciodată cascade. El își îndeplinește toate obligațiile, dar pare că nu trăiește cu adevărat. Este un personaj care există mai mult pentru ceilalți decât pentru sine, iar această lipsă de visare îl face, paradoxal, și mai tragic.
Când a venit pe lume copilul, l-au dat la doică. Întors acasă, puștiul fu răsfățat ca un print. Mama îl îndopa cu dulcețuri; tatăl îl lăsa să alerge desculț și, ca să facă pe filosoful, considera chiar că ar putea foarte bine umbla și gol, ca puii animalelor.
Charles crește între două feluri diferite de iubire: una care îl sufocă și alta care îl neglijează. Niciuna nu îl învață să devină cu adevărat independent. Poate tocmai de aceea, ca adult, pare un om care se lasă purtat de viață, fără să aibă puterea de a-și alege singur drumul.
Spre deosebire de ce credea mama, el avea în minte un anume ideal viril despre copilărie, după care era dator să-și crească băiatul în stil spartan, ca să-i asigure o constituție solidă. Îl trimitea să doarmă fără foc, îl îndemna să bea rom și să disprețuiască ritualurile credinței. Dar, liniștit din fire, micuțul nu făcea față eforturilor sale. Maică-sa îl târa mereu după ea; îi croia figurine din carton, îi spunea povești, stătea de vorbă cu el ținându-i discursuri nesfârșite, pline de glumițe melancolice și de alintări în joacă. În singurătatea vieții ei, mutase asupra acestui copil toate ambițiile ei spulberate, sfărâmate. Visa la poziții înalte, îl vedea deja mare, frumos, spiritual, angajat la poduri și șosele sau chiar în magistratură. Îl învăță să citească și, pe un pian vechi pe care-l avea, îl învăță să cânte două sau trei melodii sentimentale. Dar despre toate astea, domnul Bovary, pe care prea puțin îl interesa studiul, zicea că nu fac doi bani! Ce, or să aibă ei vreodată cu ce să-l țină la școala de stat sau cu ce să-i cumpere o funcție ori să-i facă un fond pentru comerț? De altfel, un bărbat răzbește întotdeauna în lume dacă are tupeu. Doamna Bovary își mușca buzele și copilul umbla lelea prin sat.
Finalul are o liniște apăsătoare. Nu se întâmplă nimic spectaculos, dar tocmai această obișnuință ascunde drama personajelor. Emma este deja măcinată de nemulțumire, iar copilul, care ar trebui să aducă speranță, apare doar ca o prezență tăcută. Flaubert pare să spună că adevăratele tragedii nu izbucnesc întotdeauna cu zgomot; uneori ele cresc încet, în spatele gesturilor de fiecare zi.
