Confesiuni - Kanae Minao, Editura Litera, 2023
traducere din limba engleză de Oana-Celia Gheorghiu.
Am pus o bombă la școală azi.
E programată să se detoneze atunci când apăs pe butonul Trimite al telefonului meu. Am luat un alt telefon, cu un alt număr, și l-am încorporat în bombă ca declanșator. Atunci când sună, vibrația declanșează explozia. Așa că de fapt o poți declanșa de pe orice telefon, dacă știi numărul - sau chiar dacă formezi greșit, ai cam cinci secunde și apoi... BUUUM!
Bomba e sub podiumul scenei din sala de sport.
Mâine e o adunare a întregii școli, care marchează finalul celui de-al doilea semestru; o să se anunțe că un eseu scris de mine a luat locul întâi într-o competiție regională.
Eu urc pe scenă ca să primesc o diplomă și apoi urc pe podium ca să citesc eseul. Dar îi așteaptă o surpriză. În loc de eseu, le spun câteva cuvinte de rămas-bun, după care detonez bomba...
O să fiu pulverizat complet și o să-i iau cu mine pe toți idioții ăștia.
N-a mai existat o asemenea infracțiune juvenilă până acum și pun pariu că televiziunile și ziarele o să devoreze povestea. Mă întreb ce o să spună despre mine. Bănuiesc că o să vorbească despre "demonii mei interiori" și o să utilizeze toate clișeele obișnuite; dar chiar dacă descrierile din media sunt complet nerealiste, sper ca website-ul ăsta, ceea ce scriu aici, să iasă la lumină așa cum e. Singurul meu regret e că ziarele n-o să-mi publice numele real, pentru că sunt minor.
Dar mă întreb ce vrea publicul să știe cu adevărat despre un criminal. Mediul din care provine sau problemele lui psihologice ascunse? Sau poate motivul pentru care a comis infracțiunea? Ei, bine, dacă asta își doresc oamenii să afle, cu asta o să încep și aici.
Înțeleg de ce asasinatul e considerat infracțiune. Dar nu înțeleg neapărat de ce ar fi efectiv ceva rău. Ființa omenească e doar una dintr-un număr infinit de entități, vii sau nu, care există pe pământ. Dacă obținerea unui avantaj oarecare pentru o ființă necesită eliminarea alteia, atunci așa să fie.
Dar credința asta nu m-a împiedicat să scriu un eseu despre sensul vieții, care a fost mai bun decât al oricui altcuiva din clasă - mai bun decât al oricărui alt puști de gimnaziu din regiune. Am început prin a cita din Crimă și pedeapsă de Dostoievski: Oamenii excepționali au dreptul să încalce morala convențională ca să aducă ceva nou pe lume. Dar am argumentat contra acelei idei, susținând că viața e prețioasă și că asasinatul nu poate avea justificare sub nici o formă. Chiar am simplificat argumentația, ca să sune ca venind din partea unui puști de gimnaziu. Toată chestia mi-a luat mai puțin de o jumătate de oră.
Dar care e ideea, de fapt? Genul ăsta de moralitate convențională nu e nimic altceva decât o lecție predată la școală.
Bănuiesc că există oameni cu aversiune instinctivă față de crimă. Dar într-o țară ca Japonia, unde religia n-are mare importanță, bănuiesc că majoritatea oamenilor au fost învățați să prețuiască viața mai mult decât orice altceva. Și totuși, aceiași oameni susțin pedeapsa cu moartea în cazul unor crime deosebit de brutale - fără să vadă lipsa de consistență a propriei poziții.
Totuși, în foarte rare ocazii, cineva o să iasă în față ca să contrazică logica asta și să susțină că viața unui criminal e la fel de prețioasă ca a oricui altcuiva, indiferent de rang sau de poziție socială. Dar ce fel de educație generează genul ăsta de simțire? Bănuiesc că provine dintr-o copilărie în care cineva ți-a șoptit la ureche basme despre "valoarea neprețuită a vieții" în fiecare seară, înainte să adormi (dacă există asemenea basme). Și dacă așa stau lucrurile, bănuiesc că pot înțelege de ce ai ajuns să ai o asemenea atitudine - chiar dacă aceasta diferă complet de propriile mele sentimente.
Pentru că, vedeți voi, mama mea nu mi-a spus nici măcar o dată un basm. Mă ducea la culcare, dar în loc să-mi spună povești, vorbea despre ingineria electrică, curent, voltaj, Legea lui Ohm, Legea lui Kirchhoff, Teorema lui Thévenin, Teorema lui Norton... Visul meu era să devin inventator, să creez o mașinărie care să facă ceva nou - să extragă celulele cancerigene, orice. Așa se terminau mereu poveștile pe care mi le spunea mama.
Valorile noastre sunt determinate de mediul în care creștem; și învățăm să-i judecăm pe alții pe baza unui standard care ne e impus de către prima persoană cu care intrăm în contact - care, în majoritatea cazurilor, e mama noastră. Deci, de exemplu, o persoană care a fost crescută de o mamă crudă poate considera bună o altă persoană - să-i spunem "A" -, dar cineva crescut de o mamă foarte blândă poate considera că A e o persoană crudă.
În orice caz, mama mi-a servit mereu drept bază în a-i judeca pe alții, și n-am cunoscut niciodată pe cineva la fel de excepțional ca ea. Ceea ce înseamnă că n-aș avea nici un fel de regret la moartea oricărei persoane din jurul meu. Din nefericire, asta îl include și pe tata. E drăguț și vesel - ceea ce e bine pentru un patron de atelier de reparații ale produselor electronice dintr-un orășel -, dar cam asta-i tot. Nu-l urăsc, dar nu cred că are importanță dacă trăiește sau moare.
Chiar și cea mai inteligentă persoană poate trece printr-o perioadă nefastă a vieții, printr-un moment în care, fără vina ei, are ghinionul să fie trasă pe sfoară de altcineva. Mama mea era în mijlocul unei asemenea perioade de slăbiciune atunci când l-a cunoscut pe tatăl meu.
Locuise în străinătate și se întorsese să facă un doctorat în inginerie electrică la o universitate de prestigiu, dar a dat peste o dificultate în cercetarea ei exact în momentul în care se apropia de stadiile finale. Cam în aceeași perioadă, a fost implicată și într-un accident.
Luase un autobuz de noapte spre casă, întorcându-se de la o conferință care avusese loc la universitatea noastră locală, când șoferul a adormit la volan și a intrat într-un dig. Au fost vreo doisprezece morți și mult mai mulți răniți. Mama a fost aruncată din autobuz și a suferit o contuzie craniană majoră. A fost urcată în prima ambulanță care a ajuns la locul accidentului, iar pacientul de pe cealaltă targă s-a dovedit a fi cel care avea să devină tatăl meu. El era pe drum spre nunta unui coleg de facultate.
S-au căsătorit la scurt timp după aceea și m-au avut pe mine. Sau poate că a fost invers. După ce și-a finalizat studiile doctorale, mama a abandonat cercetarea, și-a ignorat geniul și a venit să trăiască în orașul ăsta lipsit de perspective.
Timpul pe care l-a petrecut aici ar putea fi considerat o formă de reabilitare. Își ducea zilele într-un colț al atelierului de reparații ale produselor electronice al tatei - într-o zonă comercială amărâtă, de la marginea orașului - găsind metode să-i explice băiețelului ei mici fragmente din ceea ce știa. Într-o zi desfăcea capacul unui ceas deșteptător, iar a doua zi demonta complet un televizor - în tot acest timp, explicându-mi că lucrurile care puteau fi descoperite în viitor n-aveau limite.
- Ești un băiat foarte deștept, Shūya! Mă bazez pe tine să realizezi toate lucrurile pe care eu n-am fost în stare să le realizez.
Îmi spunea asta adesea, în timp ce căuta metode să-i explice proiectul ei de cercetare abandonat unui copil care abia era în școala primară - și poate că a avut și o străfulgerare de inspirație tot repetând detaliile. În orice caz, a scris o nouă lucrare academică fără să-i spună tatălui meu și s-a înscris cu ea la o conferință din Statele Unite. Asta s-a întâmplat pe vremea când eu aveam nouă ani.
La scurt timp după aceea, un profesor de la vechiul ei laborator de cercetare a venit s-o convingă să se întoarcă la universitate. Le-am auzit conversația din camera alăturată și îmi amintesc că eram atât de fericit că venise cineva care o înțelegea și o prețuia pe mama, încât n-am fost deosebit de îngrijorat că avea să plece.
Dar ea l-a refuzat. A spus că ar fi mers dacă era singură, dar că acum era mamă și că nu-și putea abandona copilul ca să se întoarcă în cercetare.
A fost un șoc să-mi dau seama că eu eram motivul refuzului ei. O trăgeam în jos. Nu doar că eram un copil fără valoare, dar îi și refuzam afirmarea propriei valori tocmai persoanei pe care o iubeam cel mai mult.
Atunci când oamenii vorbesc despre "regrete care te copleșesc", o astfel de expresie e, de obicei, doar o figură de stil, dar cred că mama mea exact asta a trăit. Toate sentimentele pe care și le reprimase au ieșit la suprafață și s-au îndreptat împotriva mea.
- Dacă nu erai tu...! îmi spunea ea în momentul în care începea să mă bată, lucru care se întâmpla aproape în fiecare zi.
Nici nu prea avea nevoie de vreo scuză - nu-mi mâncasem toate legumele, greșisem o problemă la o lucrare de control, trântisem ușa... În cele din urmă, simpla mea existență i-a devenit insuportabilă. Dar de fiecare dată când mă lovea, simțeam că un gol se deschidea din ce în ce mai tare înlăuntrul meu.
Nu mi-a trecut prin minte să-i spun tatei ce-mi făcea ea. După cum am spus deja, nu-l uram, dar mă resemnasem cu decizia mamei și, cu cât îl păcăleam prefăcându-mă că nu se întâmplă nimic, cu atât ajungeam să mă simt superior lui.
Pe de altă parte, indiferent de cât de umflați erau obrajii mei sau de câte vânătăi aveam pe brațe și pe picioare, nu simțeam nici o urmă de ură față de mama. Dacă se întâmpla să aibă o ieșire extrem de violentă în timpul zilei, seara venea mereu în camera mea și mă mângâia pe cap, în timp ce eu mă prefăceam că dormeam. Avea ochii înlăcrimați în timp ce-mi șoptea că îi părea rău. Cum aș fi putut s-o urăsc?
După ce pleca din cameră, plângeam până când adormeam, cu fața afundată în pernă ca să-mi înăbuș suspinele. Era prea dureros să-mi dau seama că singura persoană pe care o iubeam pe lume suferea exact la fel ca urmare a existenței mele.
În perioada aceea am început să mă gândesc la moarte.
Dacă aș fi murit, mama ar fi putut să-și demonstreze geniul și să-și împlinească, în sfârșit, visul. A început să-mi treacă prin cap fiecare scenariu de sinucidere cu putință. Să mă arunc în fața unui camion care trecea pe autostradă. Să sar de pe acoperișul școlii generale. Să mă înjunghii în inimă. Dar toate astea mi se păreau urâte și neatrăgătoare. Mi-am amintit cum murise bunica la spital, cu un an înainte, aproape ca și cum ar fi adormit, și am început să-mi doresc să iau vreo boală.
În timp ce eu încercam cu disperare să găsesc o modalitate prin care să mor, părinții mei și-au finalizat divorțul. Aveam zece ani. Tatăl meu înțelesese în sfârșit că mama mă abuza. Mi se pare că i-a spus unul dintre ceilalți patroni de la atelier. Mama nu s-a apărat deloc, spunând că avea să se mute imediat ce se termină divorțul. Am înțeles că nu puteam să merg cu ea și am plâns de parcă trupul mi-ar fi fost rupt în bucăți, iar după ce m-am oprit, eram, în sfârșit, gol pe dinăuntru.
Din momentul în care părinții mei au hotărât să divorțeze, mama n-a mai dat niciodată în mine. Dimpotrivă, și-a luat obiceiul să mă mângâie cu blândețe pe obraz sau pe frunte în diferite momente ale zilei. Îmi gătea toate mâncărurile mele preferate - rulouri cu varză, cartofi gratinați, omlete cu orez -, iar geniul îi ieșea la iveală și în bucătărie. Mâncărurile ei erau mai bune decât cele ale oricărui restaurant.
În ziua de dinaintea plecării ei, am ieșit împreună în oraș pentru ultima oară. M-a întrebat unde voiam să mergem, dar un șuvoi de lacrimi m-a împiedicat să răspund. În cele din urmă ne-am dus la un mall nou, numit Happy Town, care tocmai se deschisese lângă autostradă.
Mi-a cumpărat câteva zeci de cărți și cel mai recent player pentru jocuri. M-a lăsat să-mi aleg toate jocurile pentru playerul pe care mi-l dorisem, sperând, poate, ca ele să mă ajute să trec peste zilele însingurate care mă așteptau. Dar cărțile le-a ales ea.
- Probabil că sunt cam vechi pentru tine, dar vreau să le citești după ce ajungi la gimnaziu. Fiecare dintre ele a avut un efect foarte puternic asupra mea pe vremea când creșteam. Cu sângele meu curgându-ți prin vene, sunt sigură că astfel de cărți o să fie importante și pentru Shūya al meu!
Dostoievski, Turgheniev, Camus... nici una nu mi se părea foarte interesantă în acel moment, dar nu-mi păsa. Îmi era de ajuns că "îmi curgea sângele ei prin vene".
La ultima noastră cină împreună, am mâncat hamburgeri la un fast-food. Ea îmi propusese să mergem la un restaurant elegant, dar m-am gândit că un loc puternic luminat și insuportabil de gălăgios m-ar fi putut ajuta să nu încep să plâng.
Am solicitat livrarea lucrurilor cumpărate de la mall și am hotărât să mergem acasă pe jos, în ciuda distanței. Mama mi-a ținut mâna în mâna ei care putea face lucruri atât de extraordinare cu o șurubelniță, sau cu care făcea hamburgeri delicioși, sau cu care mă pleșnea fără milă peste față - pentru ca apoi să mă mângâie cu blândețe. Nu știusem până în acel moment cât de multe se puteau comunica prin intermediul mâinilor. Dar îmi atinsesem limita. Lacrimile îmi curgeau tot mai tare cu fiecare pas și mă serveam de mâna liberă ca să mi le șterg.
- Shūya, știi că a trebuit să promit că n-o să vin să te văd, că n-o să te sun, că nici măcar n-o să-ți scriu. Dar o să mă gândesc tot timpul la tine. Chiar dacă o să fim despărțiți, tu o să fii mereu singurul, unicul meu copil. Dacă ți se întâmplă ceva, o să uit de promisiuni și o să alerg ca să te regăsesc. Și, Shūya, sper că n-o să mă uiți...
Plângea și ea.
- Chiar o să vii?
În loc să-mi răspundă, s-a oprit și m-a strâns în brațe. Acela a fost ultimul moment de fericire pentru fiul ei cel golit de sentimente.
În săptămâna cu numărul 28 am ales să scriu despre cartea Confesiuni de Kanae Minato. Este un thriller psihologic electrizant, o poveste tulburătoare despre răzbunare, moralitate și traume de familie care te prinde complet prin atmosfera sa întunecată și tensiunea constantă.
Unul dintre cele mai interesante lucruri care mi-au sărit în ochi este perspectiva personajului Shūya și felul în care traumele din copilărie îi dictează acțiunile extreme de acum. Citatul de mai sus surprinde perfect această legătură profundă, dar toxică, pe care o are cu mama sa, împreună cu absența totală a empatiei față de cei din jur.
