Proiectul Hail Mary - Andy Weir, Editura Nemira, 2021
traducere din limba engleză de Iulia Anania.
Revin în tunel. Ridic ruleta. Trag nițel de ea, apoi o eliberez și se retrage. Repet procesul de câteva ori. Flutură din mâini. Arăt spre ecluza pătrată și flutură din nou din mâini.
Sper că asta înseamnă că înăuntru nu-s 29 de atmosfere de amoniac în momentul ăsta. Presupun că o să aflăm...
Răsucesc mânerul și deschid ușa mea. Se balansează înspre mine cu ușurință.
Nu explodează nimic. De fapt, nici măcar nu miroase a amoniac. Și nici vid nu e înăuntru. N-aș fi putut să deschid ușa dacă ar fi fost. Rocky a setat spațiul exact la atmosfera mea. Frumos din partea lui.
Pun ruleta cam în mijlocul cutiei și o las să plutească acolo. Închid ușa și răsucesc mânerul.
Rocky apasă un buton de pe comenzi și aud un ffampp urmat de un șuierat continuu. Din conductă năvălește un gaz cețos. Amoniac, probabil. Ruleta țopăie înăuntru - împinsă de colo până colo ca o frunză în vânt. În curând, șuieratul se reduce la un susur.
Și atunci îmi dau seama de greșeala pe care am făcut-o.
Ruleta este una din acelea zdravănă pentru construcții, care sunt făcute din metal, cu punctele de prindere din cauciuc solid. Chestia e că eridienilor le place atmosfera fierbinte. Cât de fierbinte? Nu știu cu siguranță, dar acum e clar că mai fierbinte decât punctul de topire al cauciucului de pe ruletă.
Picătura de cauciuc lichid se ondulează pe ruletă și se lipește de ea, din cauza tensiunii superficiale. Rocky deschide ușa și ia cu grijă cadoul meu, apucându-l de partea din metal. Măcar aia este încă solidă. Cred că este făcută din aluminiu. E bine de știut că aerul eridian nu este atât de fierbinte, încât să-l topească și pe acela.
Când Rocky trage ruleta spre el, picătura de cauciuc se dezlipește de pe ea și plutește în partea lui de tub.
Eridianul o împunge cu degetul, iar picătura i se lipește de clește. O scutură de pe deget fără mare dificultate. Evident, temperatura nu-l deranjează. Presupun că nu este nicio diferență față de felul în care ne-am scutura noi apa de pe mână.
În atmosfera mea, cauciucul atât de fierbinte ar arde. Ar exista și tot felul de gaze neplăcute, otrăvitoare, care ar ieși din el. Dar pe partea de perete a lui Rocky nu există oxigen. Așa încât cauciucul, pur și simplu... rămâne lichid. Plutește pe lângă peretele tunelului și se lipește de el.
Ridic din umeri către extraterestru. Poate că o să înțeleagă că înseamnă "îmi pare rău".
Ridică și el din umeri, într-un fel. Doar că o face cu toți cinci umerii. Arată ciudat și nu știu dacă a înțeles ce voiam să zic.
Trage puțin de bandă, apoi o lasă să se retragă. Este evident surprins, chiar dacă ar fi trebuit să-și dea seama că o să se întâmple. O scoate cu totul și o lasă să ruleze la loc în fața lui. O prinde și trage din nou de ea. Și din nou.
Și din nou.
- Da, e nostim, zic. Dar uită-te la marcaje. Ăia sunt centimetri. CEN-TI-ME-TRI.
Data următoare când trage de bandă îi fac semn către ea.
- Uite!
Continuă s-o tragă înainte și înapoi. Nu văd niciun semn că îi pasă de ce scrie pe ea.
- Uf!
Ridică un deget. Mă duc în laborator și iau o altă ruletă. Este un laborator bine dotat și nicio misiune spațială n-ar fi completă fără redundanțe. Mă întorc în tunel.
Rocky continuă să se joace cu ruleta. Acum chiar că se distrează. Trage banda afară cât de mult poate, ceea ce înseamnă cam un metru, apoi dă drumul și benzii, și ruletei în același timp. Reculul rezultat și retragerea benzii fac ruleta să se învârtească nebunește în fața lui.
- ♫ ♪ ♫! spune.
Sunt destul de sigur că ăla a fost un chițăit de veselie.
- Uite. Uite, îi spun. Rocky. Rocky! Alo!
În cele din urmă încetează să se amuze cu jucăria improvizată.
Trag niște bandă afară din ruletă, apoi îi arăt însemnele:
- Uite! Aici! Vezi astea?
Trage și el de banda lui, cam la aceeași distanță. Văd că marcajele de pe ea sunt în continuare acolo - nu s-au copt în căldura eridiană sau așa ceva. Care este problema?
Arăt spre linia de un centimetru.
- Uite. Un centimetru. Linia asta. Aici, spun lovind linia de mai multe ori.
Rocky ține banda cu două mâini și o lovește cu a treia. Își potrivește tempoul după al meu, dar nu e nici pe departe lângă marcajul de 1 centimetru.
- Aici! lovesc banda mai tare. Ești orb?!
Fac o pauză.
- Stai. Ești orb?
Rocky mai lovește banda de câteva ori.
Mereu am presupus că are ochi undeva și că nu-i recunosc. Dar dacă nu are deloc ochi?
Ecluza de pe Semnal-A era întunecată, iar Rocky nu avea nicio problemă cu asta. Așa că am presupus că vede în frecvențe ale luminii pe care eu nu le pot vedea. Dar ruleta are banda albă cu marcaje negre pe ea. Orice vedere în orice spectru ar trebui să discearnă negrul pe alb. Negrul este absența luminii, iar albul - toate frecvențele reflectate în mod egal.
Stai așa, asta n-are sens! Știe ce fac. Îmi imită gesturile. Dacă nu vede, cum îmi poate citi ceasul? Cum își poate citi propriul ceas?
Hmm... ceasul lui are numere groase. Cam cât o optimă de inch. Și, acum, că mă gândesc, chiar a avut niște probleme cu ceasul meu. Mi-a cerut să-l lipesc de peretele despărțitor. Când plutea la un inch distanță, s-a supărat. Nu era suficient să fie aproape de separator. Trebuia să-l atingă.
- Sunet? zic. "Vezi" prin sunet?
Ar avea sens. Oamenii folosesc unde electromagnetice ca să înțeleagă spațiul tridimensional. Deci de ce n-ar folosi o altă specie unde sonore? E același principiu - și îl avem și pe Pământ. Liliecii și delfinii folosesc ecolocația pentru a "vedea" prin sunete. Poate că eridienii au capacitatea aceea, dar pe steroizi.
Spre deosebire de lilieci și delfini, eridienii au un sonar pasiv. Folosesc unde sonore ambientale pentru a-și descoperi mediul, în loc să scoată sunete specifice pentru a urmări prada.
Este doar o teorie. Dar corespunde datelor.
De asta cifrele de pe ceasul lui sunt groase. Pentru că sonarul lui nu percepe lucruri care sunt prea subțiri. Ceasul meu a fost o provocare pentru el. Nu poate să "vadă" cerneala, dar limbile sunt obiecte solide. Așa că a știut de ele. Dar când toată povestea este încastrată în plastic...
Îmi dau o palmă peste frunte.
- De-asta ai avut nevoie să lipesc ceasul de perete. Trebuia ca undele sonore care se lovesc de el să ajungă mai ușor la tine. Și ruleta pe care tocmai ți-am dat-o e inutilă. Nu poți să vezi deloc cerneala.
Se mai joacă nițel cu ruleta.
Ridică un deget. Este mai concentrat pe jucăria ruletă, dar îmi întoarce absent gestul cu una dintre mâinile de rezervă.
Zbor înapoi în navă, prin camera de comandă, și în laborator. Înhaț o șurubelniță și mă îndrept mai departe spre dormitor. Detașez un panou de stocare de pe podea. O foaie simplă de aluminiu. Cu grosimea de poate un inch, cu colțurile rotunjite, ca să nu ne tăiem. Puternică, durabilă și ușoară. Perfectă pentru călătoriile spațiale. Zbor înapoi în tunel.
Rocky a răsucit un capăt al benzii pe după unul dintre mânerele de pe tunelul lui și l-a legat într-un soi de nod brut. Atârnă de rolă cu o mână și le folosește pe celelalte ca să se cațăre cu spatele de-a lungul barelor.
- Hei! zic, ridicând mâna. Hei!
Se oprește o clipă din joaca lui cu ruleta.
- ♫ ♪ ♫?
Ridică două degete.
Rocky ridică și el două degete.
- Mda, OK, suntem iar în modul de imitare.
Ridică un deget, apoi ridică două, apoi din nou doar unul și în cele din urmă trei.
Rocky repetă secvența, așa cum am sperat să o facă.
Acum pun panoul de aluminiu între mâna mea și Rocky. În spatele panoului, ridic două degete, apoi unul, apoi trei, apoi cinci.
Rocky ridică două degete, apoi unul, apoi toate trei. Se ajută de o a doua mână din care mai ridică două degete pentru un total de cinci.
- Uau! exclam.
O foaie de aluminiu de o șaisprezecime de inch oprește cam toată lumina. Unele frecvențe absurd de înalte pot să o străbată, dar frecvențele acelea ar trece și prin mine. Așa că Rocky nu mi-ar vedea mâinile.
Dar sunetul trece prin metal bine mersi.
Asta e dovada. Nu folosește lumina ca să perceapă ce se întâmplă. Înseamnă că folosește sunetul. Pentru Rocky, placa asta de aluminiu e ca o fereastră din sticlă.
Poate că strică nițel imaginea, dar nu cu mult. La naiba, probabil știe cum arată camera de comandă a lui Hail Mary! De ce nu? Carcasa e doar făcută din mai mult aluminiu.
M-a văzut în spațiu? În spațiu nu există aer. Deci nici sunete.
Stai. Nu. Asta-i o întrebare tembelă. Nu e un om al cavernelor care hoinărește prin spațiu. E un călător spațial. Sigur are senzori externi.
În cele din urmă găsesc ceva care va funcționa. Instalez software-ul pe unul dintre laptopuri. Este destul de simplu de utilizat și are o pletoră de caracteristici. Dar cea de care sunt cel mai interesat este transformata Fourier. Este instrumentul cel mai simplu de analiză a undelor sonore și, fără îndoială, cel mai important. Sunt foarte multe calcule complicate în spate, dar rezultatul final este acesta: dacă treci o undă sonoră printr-o transformată Fourier, o să-ți ofere o listă a notelor individuale redate în același timp. Deci, dacă aș cânta un acord în do major și aș lăsa aplicația să înregistreze, aceasta mi-ar spune că există un do, un mi și un sol. Este incredibil de utilă.
Ajunge cu pantomima. Este timpul să învăț eridianeza. Da, tocmai am inventat acest cuvânt. Nu, nu mă simt prost în legătură cu asta. O să fac o mulțime de lucruri pentru prima dată în istoria omenirii, aici, afară, și există o mulțime de chestii care au nevoie de nume. Bucurați-vă că nu le dau numele meu.
Pornesc Microsoft Excel pe un alt laptop și lipesc cele două laptopuri spate în spate cu bandă adezivă. Da, aș fi putut să rulez ambele aplicații pe un singur laptop, dar nu vreau să trec de la una la alta.
Zbor prin navă în sus și înapoi în tunel. Rocky nu-i aici.
- Hmm.
Rocky nu poate să-și petreacă toată ziua așteptându-mă, dar de ce n-au pe cineva în tunel tot timpul? Dacă colegii mei de echipaj ar mai fi fost prin preajmă, cu siguranță, am fi făcut cu schimbul sau ceva similar. La naiba, Iliuhina ar fi campat aici probabil non-stop și ar fi plecat numai când ar fi fost nevoită să doarmă.
Și dacă au inși diferiți în tunel? De unde știu că Rocky e o singură persoană? Nu-i deosebesc pe eridieni. Poate că am vorbit cu șase persoane diferite. Asta e un gând neliniștitor.
Nu... n-a fost așa. Sunt destul de sigur că Rocky e doar Rocky. Liniile de pe carapacea lui și proeminențele bolovănoase de pe mâinile lui sunt unice. Mi-aduc aminte că pe unul dintre degete are o neregularitate neașteptată... da. E același tip.
Dacă v-ați uita la o piatră ore la rând și cineva ar înlocui-o cu una foarte asemănătoare, dar ușor diferită, v-ați da seama.
În regulă, deci unde se află restul echipajului? Eu sunt singur, pentru că nu a supraviețuit niciunul dintre colegii mei de echipaj. Dar eridienii au o tehnologie mai bună în privința spațiului. Navă mai mare, material al carcasei aproape indestructibil. Trebuie să existe un echipaj.
Ah! Pun pariu că Rocky este căpitanul. Se expune riscului, vorbind cu extraterestrul înspăimântător. Tot restul lumii rămâne pe navă. Așa ar face căpitanul Kirk. Așadar, de ce nu și căpitanul Rocky?
Pun foaia de calcul să-mi spună ce o să arate ceasul acela peste opt ore. Răspunsul este 11+VVΛ.
Mă grăbesc înapoi în laborator ca să iau câteva spatule de lemn și bandă adezivă. Rocky nu vede cerneala, așa că trebuie să improvizez.
Lipesc bețele de peretele separator pentru ca Rocky să știe când revin: 11+VVΛ. Din fericire, simbolurile sunt făcute, în cea mai mare parte, din linii drepte, așa că micul meu proiect artizanal ar trebui să fie suficient pentru ca el să-l citească.
În mod interesant, ora mea de întoarcere are șase cifre. Cu o cifră mai mult decât arată ceasul lui Rocky. Dar sunt sigur că o să înțeleagă. Dacă Rocky ar fi spus: "Mă întorc la ora treizeci și șapte", sunt sigur că aș fi înțeles la ce se referea.
Înainte să merg la culcare, culeg o minicameră de luat vederi din camera de vid a laboratorului. Este doar o cameră mică, fără fir, conectată la un LCD portabil atașat ei. Lipesc sus, în tunel, camera, ațintită spre peretele despărțitor. Aduc afișajul cu mine în dormitor.
Așa. Acum am instalat în tunel un monitor pentru bebeluși. Nu există transmisie audio - camera este pentru urmărirea experimentelor, nu pentru discuții între indivizi. Dar este suficient.
În săptămâna cu numărul 27 am ales să scriu despre cartea Proiectul Hail Mary de Andy Weir. Este un roman SF captivant și extrem de popular, o poveste de supraviețuire în spațiu care te prinde complet prin prezentarea exactă din punct de vedere științific și tensiunea prezentă constant. Anul acesta a fost lansat și un film realizat după acest roman, având un succes uriaș în box-office, fiind considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului 2026 de până acum.
Un lucru care mi-a sărit în ochi este felul în care comunică cele două personaje principale: astronautul uman și extraterestrul Rocky. Fragmentul de mai sus surprinde perfect această legătură dintre cei doi, împreună cu obstacolele dintre limbajele lor.
