Opere alese - Marcus Tullius Cicero, Editura Univers, 1973
Traducere din limba latină și ediție îngrijită de Gheorghe Guțu
Marcus Tullius Cicero este unul dintre cei mai importanți oratori, filosofi și oameni politici ai Romei antice. Prin discursurile și tratatele sale, el a influențat profund cultura europeană, fiind considerat un model al artei oratorice și al exprimării clare și convingătoare. În scrierile sale, Cicero abordează teme precum dreptatea, moralitatea, politica și responsabilitatea celui care vorbește în fața cetății.
Volumul Opere alese reunește unele dintre cele mai reprezentative texte ale autorului, oferind cititorului posibilitatea de a descoperi atât talentul său oratoric, cât și concepția sa despre om și societate. Dincolo de valoarea istorică, scrierile lui Cicero impresionează prin actualitatea ideilor și prin reflecțiile asupra rolului cuvântului în viața publică. Pentru autor, oratoria nu înseamnă doar măiestria de a convinge, ci și asumarea unei responsabilități morale față de adevăr și față de comunitate.
Titlul volumului, Opere alese, sugerează reunirea celor mai importante scrieri ale lui Cicero, texte care ilustrează diversitatea preocupărilor sale intelectuale. Discursurile și tratatele incluse în volum pun în lumină atât calitățile sale de orator, cât și interesul pentru filosofie, politică și educație. Astfel, cititorul este invitat să descopere gândirea unuia dintre cei mai influenți autori ai Antichității.
Capitolul asupra căruia mă voi opri este cel dedicat oratorului, în care Cicero definește calitățile pe care trebuie să le aibă un adevărat vorbitor. Autorul susține că un orator desăvârșit nu se remarcă doar prin talentul de a vorbi frumos, ci și prin cultură, inteligență și integritate morală. Prin intermediul acestui text, Cicero evidențiază importanța educației, a responsabilității și a puterii cuvântului, oferind o reflecție care își păstrează actualitatea și în prezent.
De multe ori, cînd mă gîndesc și-mi reamintesc timpurile de altădată, îmi pare, frate Quintus, că fericiți cu-adevărat au fost cei care, trăind în epoca cea mai înfloritoare a statului nostru, împodobiți cu onoruri și strălucind de gloria faptelor lor, au putut străbate astfel drumul vieții încît activitatea lor publică să fie scutită de primejdii, iar tihna vieții lor retrase plină de demnitate. A fost o vreme cînd credeam că și eu voi începe să mă liniștesc și să mă întorc din nou cu mintea la frumoasele noastre studii - lucru cuvenit și aproape de toți îngăduit - dacă, îmi ziceam, nesfîrșitele treburi din for și ambiția care mă stăpînea vor lua sfîrșit, după ce ajunsesem la capătul demnităților și, pe deasupra, spre amurgul vieții.
Încă de la început, Cicero își exprimă nostalgia față de vremurile în care oamenii de stat își puteau îndeplini datoria fără a fi împovărați de nesiguranță și conflicte. El mărturisește că și-ar fi dorit să se retragă liniștit din viața publică și să se dedice studiului, însă responsabilitățile și ambiția politică l-au împiedicat să facă acest lucru. Prin aceste reflecții, autorul evidențiază tensiunea dintre viața publică și dorința de liniște și cunoaștere.
Ca să știi ce-au gîndit oamenii cei mai elocvenți și cei mai vestiți despre întregul domeniu al oratoriei, trebuie să-mi reîmprospătez o veche amintire, de bună seamă nu destul de limpede, dar potrivită, cred, pentru ce-mi ceri tu. Pentru că cele scrise de mine pe cînd eram un copil sau un tinerel - după niște biete însemnări - s-au dovedit o schiță rudimentară, puțin demnă de vîrsta mea de azi și de experiența dobîndită din atîtea și atît de mari discursuri, ai dori, cum adesea mi-ai spus, să dau la iveală o lucrare cu același subiect, mai îngrijită însă și mai desăvîrșită. Pe de altă parte, în discuțiile noastre despre acele lucruri ești adeseori de altă părere decît mine, deoarece eu susțin că elocvența cuprinde științele oamenilor celor mai cultivați, iar tu socotești că aceasta trebuie să fie separată de acea nobilă cultură generală și să se bazeze doar pe-un anume talent și exercițiu.
Cicero își propune să ofere o perspectivă mai matură asupra artei oratoriei, bazată pe experiența acumulată de-a lungul vieții. El consideră că un orator desăvârșit nu trebuie să se bazeze doar pe talent și exercițiu, ci și pe o cultură vastă și pe o cunoaștere profundă. Prin această reflecție, autorul subliniază că adevărata elocvență se formează prin studiu, experiență și dezvoltare intelectuală continuă.
Privind adesea la oamenii cei mai de seamă, înzestrați cu cele mai alese talente, mie cel puțin mi s-a părut că trebuie să ne întrebăm de ce au existat mai multe figuri admirabile în toate domeniile decît în elocvență. Căci oriunde îți vei îndrepta atenția și gîndurile, vei vedea că au existat foarte mulți oameni care au strălucit nu în vreun fel de arte obișnuite, ci aproape în cele mai înalte. Cine oare, dacă ar vrea să compare știința celor mai vestiți oameni cu utilitatea sau măreția faptelor cuiva, n-ar pune pe-un comandant de oști mai presus de-un orator?
Cu toate acestea, s-ar putea îndoi cineva că noi putem cita, cred, nenumărați comandanți de oști de cea mai mare valoare și numai din această cetate, pe cînd oratori excelenți abia putem număra cîțiva? Iar oameni care să poată conduce cu mintea și înțelepciunea lor statul au fost mulți în vremea noastră, și mai mulți pe vremea părinților și strămoșilor noștri, pe cînd oratori buni n-au existat foarte multă vreme deloc.
Cicero reflectează asupra faptului că marii oratori au fost mult mai puțini decât oamenii remarcabili din alte domenii. El consideră că elocvența este una dintre cele mai dificile calități de dobândit, deoarece presupune nu doar talent, ci și înțelepciune, cultură și experiență. Prin această comparație, autorul evidențiază valoarea excepțională a adevăratului orator și dificultatea de a atinge desăvârșirea în arta cuvântului.
Știi bine că oamenii cei mai învățați socotesc filosofia, cum o numesc grecii, un fel de creatoare și mamă a tuturor artelor frumoase; dar și aici ar fi greu să înșiri numărul, bogăția cunoștințelor, varietatea și întinderea preocupărilor acelora care s-au aplicat nu numai asupra unei chestiuni anume, ci au cuprins prin cercetarea lor plină de știință și prin metoda de a discuta tot ce puteau cuprinde. Cine nu știe în ce domeniu obscur, în ce disciplină abstractă, complicată și subtilă lucrează matematicienii? Și totuși în această ramură au existat atîția oameni desăvîrșiți încît se pare că aproape n-a fost unul care să se fi ocupat mai înfocat cu această știință fără să fi dobîndit ceea ce urmărea. Cine oare s-a dedicat din adîncul inimii artelor muzicale, cine acestui studiu al literelor, pe care-l profesează cei ce se numesc gramatici, fără să ajungă a stăpîni posibilitățile aproape infinite ale acestor arte și fondul lor prin cunoștințe și prin măiestrie? Mi se pare că n-am să greșesc spunînd că, dintre toți cei care s-au ocupat cu aceste studii ale artelor liberale și cu aceste discipline, cei mai puțini numeroși au fost marii poeți.
Elocvența este prezentată ca una dintre cele mai dificile însușiri pe care le poate dobândi un om, deoarece presupune mult mai mult decât talentul natural. Deși în numeroase domenii au existat oameni remarcabili, adevărații oratori și marii poeți au fost întotdeauna puțini. Această comparație sugerează că arta cuvântului se formează prin studiu, cultură și o pregătire îndelungată, fiind una dintre cele mai înalte forme ale cunoașterii.
Și nici măcar nu se poate susține cu temei că cei care se dedică celorlalte arte sînt mai numeroși sau că sînt atrași să le studieze bine fie de-o plăcere mai mare, fie de speranțe mai atrăgătoare, fie de recompense mai bogate. Ca să nu vorbesc de Grecia, care a ținut totdeauna să fie prima în oratorie, și de vestita Atenă, mama tuturor științelor, orașul în care a luat naștere și a ajuns la perfecțiune arta desăvîrșită a vorbirii, este evident că și în această cetate a noastră n-au fost alte studii mai cultivate decît cele de elocvență. Căci după ce, ajungînd să stăpînim toate neamurile, o lungă epocă de pace ne-a asigurat liniștea, aproape că n-a existat tînăr doritor de renume care să nu considere că trebuie să se străduiască cu toată rîvna să devină orator. La început, neavînd nici un fel de sistem, deoarece socoteau că nu există nici o metodă de exercițiu și nici vreo regulă în această artă, reușeau doar atît cît puteau prin talentul lor natural și gîndirea proprie.
Oratoria este prezentată ca una dintre cele mai apreciate preocupări ale lumii antice, iar dorința de a deveni un bun vorbitor îi motiva pe mulți tineri să studieze cu seriozitate. Totuși, succesul nu depinde doar de talentul natural, ci și de muncă, exercițiu și de învățarea continuă. Prin această reflecție este subliniată ideea că elocvența nu se dobândește ușor, ci este rezultatul unei pregătiri îndelungate și al dorinței permanente de perfecționare.
Mai tîrziu însă, ascultînd oratori greci, cunoscîndu-le scrierile și urmărindu-le lecțiile, ai noștri au fost cuprinși de-o pasiune arzătoare de neînchipuit pentru oratorie. Îi încurajau importanța, varietatea și mulțimea cauzelor de tot felul, încît la învățătura pe care fiecare și-o dobîndise prin studiu propriu se adăuga și practica bogată, care valorează mai mult decît preceptele tuturor profesorilor. Pe de altă parte, această strădanie avea, cum are și acum, perspectiva celor mai mari satisfacții ca trecere, avuție sau demnitate. Iar aptitudinile oamenilor noștri, după cum putem judeca din numeroase fapte, erau cu mult superioare talentelor tuturor celorlalte neamuri. De aceea, cum să nu se mire pe bună dreptate cineva că numărul oratorilor de care se pomenește, din toate epocile, din toate timpurile și din toate cetățile, este atît de mic? De fapt nu-i de mirare, căci elocvența aceasta este un lucru mai greu decît cred unii și ea întrunește mai multe feluri de cunoștințe și de studii.
Experiența și studiul sunt prezentate ca elemente esențiale în formarea unui adevărat orator. Învățând de la oratorii greci și exersând în mod constant, vorbitorii își puteau perfecționa talentul și își dezvoltau capacitatea de a convinge. Totodată, este subliniată ideea că elocvența reprezintă una dintre cele mai dificile arte, deoarece presupune cunoștințe din domenii diferite, experiență și o pregătire îndelungată, motiv pentru care adevărații oratori au fost întotdeauna puțini.
Cum ne-am putea explica aceasta, cînd numărul celor care studiază oratoria e foarte mare, cînd avem foarte mulți profesori, cînd aptitudinile naturale ale oamenilor sînt cu totul remarcabile, cînd varietatea cauzelor de susținut e infinită și cînd recompensele ce se oferă oratorului sînt atît de bogate, altfel decît prin dificultățile neînchipuit de mari ale acestei arte? Trebuie să-ți însușești foarte multe cunoștințe, fără de care o avalanșă de vorbe n-are valoare și e ridicolă; trebuie să-ți formezi, de asemenea, stilul nu numai prin alegerea, dar și prin fericita îmbinare a cuvintelor; trebuie să cunoști profund toate reacțiile sufletești cu care natura l-a înzestrat pe om, fiindcă toată forța și rostul unui discurs trebuie să se arate în potolirea sau stîrnirea sentimentelor celor care te ascultă. Trebuie să se adauge la acestea un anumit farmec personal, umor, o educație demnă de un om ales, rapiditate și conciziune în ripostă și atac, unite cu o grație fină și cu politețe. Pe lîngă acestea, trebuie să stăpînești bine toată istoria și sumedenia de exemple pe care le oferă și să nu neglijezi cunoașterea legilor și a dreptului civil. Iar despre acțiune, ce să mai vorbesc? Ea trebuie să mlădieze după caz mișcările corpului, gesturile, expresia feței, tonul cuvenit și schimbarea vocii. Cît de greu e pînă și acest singur lucru o arată arta ușoară a actorului și teatrul: deși toți actorii se străduiesc atîta să-și supravegheze rostirea, intonația și mișcările, cine nu știe cît de puțini sînt și au fost aceia pe care i-am putut privi cu plăcere? Ce să mai vorbesc de acel tezaur al tuturor cunoștințelor care e memoria? Dacă ea, păstrătoarea ideilor și expresiilor pe care le-am descoperit și le-am gîndit, nu ne-ar veni în ajutor, ne dăm bine seama că toate calitățile oratorului, oricît de strălucite ar fi, ar pieri.
Calitățile unui adevărat orator depășesc cu mult talentul de a vorbi frumos. Pe lângă o exprimare clară și convingătoare, acesta trebuie să dețină cunoștințe vaste, să înțeleagă natura umană și să știe cum să influențeze sentimentele celor care îl ascultă. Totodată, gesturile, tonul vocii, memoria și prezența sa contribuie la puterea discursului. Prin această reflecție este evidențiat faptul că elocvența reprezintă o artă complexă, care se formează prin studiu, exercițiu și o pregătire intelectuală și morală continuă.
După părerea mea cel puțin, nimeni nu va putea ajunge orator desăvîrșit, dacă nu-și va fi însușit toate domeniile mari de cunoaștere și mijloacele lor. Într-adevăr, discursul trebuie să înflorească și să se reverse abundent din cunoașterea lucrurilor; dacă oratorul nu și-a însușit și nu stăpînește fondul de idei, discursul lui devine o vorbărie goală, aproape ca a copiilor. Desigur, n-am să impun, mai ales oratorilor noștri, copleșiți de atîtea treburi publice și particulare, o sarcină atît de mare și n-am să consider că ei trebuie să știe absolut totul, deși titlul de orator și faptul că cineva se declară orator pare că propune și promite ca el să vorbească artistic și bogat despre orice temă i s-ar înfățișa. Dar fiindcă nu mă îndoiesc că acest lucru pare celor mai mulți imens și infinit și deoarece văd că grecii, care au avut din belșug nu numai talent și învățătură, dar și răgazul de a studia, au făcut o împărțire a științelor și nu s-au aplecat fiecare în parte asupra tuturor, ci au separat de celelalte cuvîntări acele discursuri din for, fie judiciare, fie politice (deliberative), și numai pe acestea le-au rezervat oratorului, nu voi îmbrățișa în această lucrare mai mult decît se atribuie acestor categorii prin consensul aproape unanim al celor mai de seamă oameni, după ce lucrurile au fost mult cercetate și dezbătute.
Acest fragment pune în evidență faptul că un orator desăvârșit trebuie să aibă o cultură vastă și să înțeleagă numeroase domenii ale cunoașterii. Un discurs convingător nu poate fi construit doar pe talentul de a vorbi, ci trebuie să se bazeze pe idei solide și pe o bună pregătire intelectuală. În același timp, este recunoscut faptul că nimeni nu poate stăpâni toate cunoștințele, motiv pentru care oratorul trebuie să își concentreze atenția asupra domeniilor esențiale pentru activitatea sa. Prin această reflecție este subliniată importanța studiului și a formării continue în desăvârșirea artei oratorice.
Prin ideile prezentate, autorul oferă o imagine amplă asupra oratorului ideal, pentru care talentul este doar punctul de plecare. Cunoașterea, exercițiul și responsabilitatea față de cuvânt sunt cele care transformă un bun vorbitor într-un adevărat orator. Chiar dacă textul a fost scris în Antichitate, reflecțiile sale rămân actuale și astăzi, amintindu-ne că puterea cuvântului depinde întotdeauna de pregătirea și caracterul celui care îl rostește.
