Răsăritul în ziua extragerii - Suzanne Collins, Editura Nemira, 2025
Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea.
PARTEA I. ZIUA DE NAȘTERE
- La mulți ani, Haymitch!
Dacă te-ai născut în ziua extragerii, avantajul este că, de ziua ta, poți dormi până târziu. Halal avantaj! O zi în care nu mergi la școală nu poate compensa groaza că numele tău ar putea fi extras. Chiar dacă scapi cu bine, nimănui nu-i arde să mănânce tort după ce doi copii sunt târâți la Capitoliu ca să fie măcelăriți.
- La mulți ani! Sid, fratele meu în vârstă de zece ani, mă scutură de umăr. Mi-ai spus să fiu cocoșul care te trezește. Fiindcă vrei să pleci în pădure când se luminează de ziuă.
E adevărat. Sper să-mi termin treburile înainte de ceremonie, ca să-mi pot dedica după-amiaza celor două lucruri pe care le îndrăgesc cel mai mult - pierderea timpului și petrecerea lui alături de dragostea mea, Lenore Dove. A-l trece cu vederea pe oricare din ele este, pentru mama, o grea încercare, de vreme ce, de obicei declară că nicio muncă nu e prea trudnică, prea murdară sau prea complicată pentru mine și că până și cei mai sărăntoci pot găsi câțiva bănuți ca să-ți arunce netrebnicia asupra altcuiva. Dar, având în vedere ambele evenimente ale zilei, cred că, odată ce-o să dau gata tot ce am de făcut, o să-mi lase un stop de libertate. Creatorii-de-joc sunt cei care mi-ar putea strica planurile.
- Haymitch! Se tânguie Sid. Acuși se saltă soarele pe cer!
- Bine, bine. Acuși mă salt și eu din pat.
Mă rostogolesc de pe saltea direct pe podea și-mi trag pe mine o pereche de pantaloni scurți făcuți dintr-un sac de făină dat de guvern. În final, "PRIN BUNĂVOINȚA CAPITOLIULUI" mi se opresc, ca o ștampilă, de-a latul feselor. Mama nu irosește nimic. Rămasă văduvă de tânără, când tata a murit într-un incendiu din mină, ne-a crescut pe Sid și pe mine spălând rufele altora și valorificând orice fărâmă din orice. Cojile de ou sunt pisate ca îngrășământ pentru grădină. Într-o bună zi, acești pantaloni scurți vor fi rupți în fâșii din care se va țese un preș.
Termin cu îmbrăcatul să-l azvârl pe Sid înapoi în patul lui, unde se afundă direct în cuvertura din petice. În bucătărie, înșfac o bucată de pâine cu mălai, pregătită de ziua mea ca delicatesă, în locul chestiei ăleia zgrunțuroase și negre, făcută din făina Capitoliului. Afară, în spatele casei, mama amestecă deja cu un băț in cazanul aburind, plin cu haine, cu mușchii încordându-i-se când saltă o salopetă de miner. N-are decât treizeci și cinci de ani, dar amărăciunile vieții i-au ridat deja fața, așa cum le stă în obicei.
Dă cu ochii de mine în pragul ușii și își șterge fruntea asudată.
- La mulți ani la a șaisprezecea aniversare! E compot pe plită.
- Mulțumesc, mamă!
Găsesc oala cu compot de prune și scot cu lingura câteva ca să mi le pun pe pâine înainte de a ieși. Le-am găsit deunăzi în pădure, dar e o surpriză plăcută să le am fierbinți și dulci.
- Azi am nevoie să umpli cisterna, spune mama când trec pe lângă ea.
Aveam apă rece curentă dar curge ca un firicel subțire, i-ar lua o eră ca să umple o găleată. Aveam și un butoi special, cu apă de ploaie curată, pe care ea îl ținea în plus, fiindcă face hainele mai catifelate, însă pentru cea mai mare parte a rufăriei se folosește de apa din fântâna noastră. Dând la pompă și cărând cu găleata, umplerea cisternei e treabă de două ore, chiar dacă mă ajută Sid.
- N-o puteam lăsa pe mâine? Întreb.
- Apa e pe sfârșite și am de spălat un munte de rufe, răspunde ea.
- Atunci după-amiază, spun, încercând să-mi ascund ciuda.
Extragerea se încheie la ora 13:00 și, presupunând că n-o să ne numărăm printre cei sacrificați anul ăsta, o să pot să termin cu apa până la 15:00 și să am încă timp să mă-ntâlnesc cu Lenore Dove.
O pătură de ceață se înfășoară, protectoare, în jurul caselor părăginite și cenușii din Filon. Ar fi liniștitoare dacă ici și colo nu s-ar auzi țipetele copiilor vânați în propriile vise. În ultimele câteva săptămâni, pe măsură ce a Cincizecea Ediție a Jocurilor Foamei s-a apropiat tot mai mult, sunetele astea au prins să se audă tot mai des, în mare măsură aidoma gândurilor neliniștitoare pe care mă străduiesc din greu să le țin la distanță. "Al Doilea Jubileu al Pacificării. De două ori mai mulți copii." N-are rost să mă umplu de griji. Îmi spun, oricum în privința asta nu e nimic de făcut. "Ca și cum ar fi două Jocuri ale Foamei într-unul singur." Nu pot ține sub control nici rezultatul extragerii, nici ceea ce urmează. Nu intra în panică. Nu-i da Capitoliului satisfacția asta. Are deja prea multe satisfacții.
Merge pe pavajul de zgură al străzii pustii, către dealul pe care e cimitirul minerilor. O harababură de marcaje funebre stă înfiptă pe coastă ca niște spini. Tot ce vrei și ce nu vrei, de la lespezi de mormânt cu nume și date gravate până la scânduri de pe care se cojește vopseaua. Tata e îngropat pe parcela familiei. Un petic de alde Abernathy, cu o singură placă de calcar pentru noi toți.
După ce arunc o privire grăbită în jur, convingându-mă că n-are cine să mă vadă - pe-aicea nu e nimeni aproape niciodată, și cu siguranță nu cu noaptea în cap -, mă târăsc pe sub gard în pădurea din afara Districtului 12 și o pornesc către distilerie. Fabricarea rachiului alb împreună cu Hattie Meeney e o treabă riscantă dar o distracție în comparație cu omorârea șobolanilor sau cu curățarea latrinelor. Ea se-așteaptă să trudesc din greu, dar exact asta face ea însăși și, cu toate că a sărit de șaizeci de ani, e în stare de mai multe decât cineva care are doar pe jumătate vârsta ei. E nevoie de o grămadă de muncă brută: adunarea lemnelor de foc, căratul grăunțelor, depozitarea sticlelor pline și aducerea sticlelor goale ca să fie reumplute. Asta fac eu. Sunt cărăușul lui Hattie.
Mă opresc la ceea ce numim hambar: un petic de pământ golaș, ascuns de crengile plecate ale unei sălcii, unde își lasă Hattie proviziile. Doi saci de câte unsprezece kilograme, cu boabe de porumb mărunțite, stau în așteptare, și-mi arunc câte unul pe fiecare umăr.
E nevoie de vreo jumătate de oră ca s-ajung la distilărie, unde o găsesc pe Hattie ocupându-se de o oală cu terci lângă rămășițele unui mic foc.
Îmi întinde lingura ei de lemn cu codă lungă.
- Ce-ar fi s-amesteci aici?
Las sacii cu porumb într-un șopron cu acoperișul înclinat, unde ne ținem rezervele, și înalț victorios lingura.
- Hopa, o promovare!
Terciul lăsat în grija mea e o noutate. Poate că Hattie începe să mă pregătească să-i fiu asociat într-o bună zi. Lucrând amândoi să fierbem rachiul fără întrerupere ar crește randamentul, și cererea se ridică întotdeauna la mai mult decât poate fabrica ea de una singură, chiar și pentru chestia aia de la care îți lăcrimează ochii, făcută din grăunțele Capitoliului. Mai ales pentru aia, fiindcă e destul de ieftină ca să și-o poată permite minerii. Băutura bună e cumpărată de soldații indisciplinați - adică de Apărătorii Păcii - și de bogații din oraș. Însă contrabanda încalcă vreo zece legi diferite și n-ar fi nevoie decât de un nou Șef al Apărării Păcii- unul căruia nu-i place o băutură tare -ca să ajungem în butuci, sau mai rău. Mineritul e muncă grea, dar nu ești spânzurat fiindcă îl practici.
În timp ce Hattie pune sticlele de câte o jumătate de litru de rachiu alb într-un coș căptușit cu mușchi, mă las pe vine și răscolesc terciul de jos în sus. Când se răcește cât de cât, îl răstorn într-o găleată mare și ea adaugă drojdia. Pun terciul în șopron, să fermenteze. N-o să-l distileze astăzi, fiindcă nu vrem ca fumul să atragă atenția dacă se împrăștie ceața. Apărătorii Păcii de la noi s-or fi făcând că nu văd distilăria lui Hattie și tabăra ei din Vatră, un depozit vechi care ne servește drept piață neagră, dar se teme că omologii lor din Capitoliu ne-ar putea localiza din aeronava lor camuflată, care zboară la joasă înălțime. Azi nu car nici sticle, așa că sunt pus să întreb de ce altceva mai e nevoie, și ea se mulțumește să clatine din cap.
Hattie mă face s-o îndrăgesc dându-mi, din când în când, câte un mic dar. Nu odată cu salariul, pe care i-l plătește direct mamei, ci strecurându-mi câte un fleac pe ascuns. Un pumn de porumb mărunțit, pe care i-l pot duce lui Lenore Dove pentru gâștele ei, un pachet de drojdie cu care pot face troc în Vatră, iar azi o sticlă de jumătate de litru de rachiu alb, de care să mă folosesc chiar eu. Își dezgolește dinții sparți, zâmbindu-mi, și zice:
- La mulți ani, Haymich! Mă gândesc că dacă ești destul de mare ca să-l fabrici, ești și destul de mare ca să-l bei.
În continuare, Haymitch spune că deși nu este băutor, se bucură că a primit sticla de rachiu, fiindcă o poate vinde sau da cadou. În cartea Jocurile foamei, care face parte din aceeași serie, Haymitch adult este beat constant. Această carte ne arată de ce s-a schimbat așa de drastic. Răsăritul în ziua extragerii îți lasă inima frântă și mintea provocată. Ce mai rămâne de făcut atunci când tot ce ai mai scump îți este luat?
