Pisicile războinice Vol.3: Pădurea secretelor - Erin Hunter, Editura ALL, 2015
Traducere din limba engleză de Ioana Văcărescu.
Frigul strângea întreaga pădure, câmpurile și mlaștina într-o gheară înghețată. Totul era acoperit de zăpada care sclipea timid sub razele lunii noi. Nimic nu întrerupea tăcerea care domnea în pădure, în afara zăpezii ce cădea de pe crengile copacilor și a foșnetului slab al stufărișului uscat, când vântul trecea prin el. Până și murmurul râului fusese redus la tăcere de pojghița groasă de gheață, care se întindea de la un mal la celălalt. La marginea apei s-a zărit, preț de o clipă, o mișcare. Un motan mare, cu blana roșcată zburlită de frig, a ieșit din stufăriș. Își scutura nervos zăpada de pe labe, afundându-se la fiecare pas în stratul moale și alb. În fața lui, doi pui de pisică înaintau cu greu, miorlăind disperați cu glas firav. Se împleticeau prin zăpada ca o pudră, iar blana de pe picioare și de pe burtă li se strânsese în cocoloașe înghețate; însă de fiecare dată când încercau să se oprească, motanul îi împingea mai departe. Cele trei pisici au înaintat cu greu de-a lungul malului, până ce cărarea s-a lățit și în fața lor a apărut o insulă micuță aflată în apropiere de mal. Era înconjurată de straturi groase de stufăriș, tulpinile lungi și uscate ițindu-se din gheață. Sălcii fără frunze ascundeau mijlocul insulei, crengile lor împovărate de zăpadă creând un paravan.
- Aproape am ajuns, a mieunat încurajator motanul ruginiu. Veniți după mine.
A coborât pe povârnișul de lângă mal, până la o cărare înghețată ce trecea prin stufăriș, ajungând în cele din urmă pe pământul uscat al insulei. Cel mai mare dintre pui a dat zor după el, însă cel micuț a căzut pe gheață și a rămas pe loc, făcut una cu pământul și miorlăind trist. Motanul a sărit lângă el și a încercat să-l ridice împingându-l cu botul, însă puiul era prea obosit. L-a lins pe urechi, alinând bietul micuț atât cât se pricepea, iar apoi l-a apucat de ceafă și l-a cărat până pe insulă.
Dincolo de sălcii era o întindere de câmp deschis, presărată cu tufișuri. Zăpada acoperea pământul și era bătătorită în toate direcțiile de urmele pașilor multor pisici. Luminișul părea gol, însă din adăposturi străluceau ochi ce îl urmăreau pe motan, în timp ce își croia drum prin tufișul cel mai mare și prin zidul exterior, construit din ramuri încâlcite, al vizuinii.
Motanul îl vede pe cel mai mic dintre pui căzut în zăpadă, epuizat, incapabil să mai facă un pas. În loc să-l lase în urmă sau să-l împingă mai departe cum făcuse până atunci, se oprește, îl linge pe urechi ca să-l aline, apoi îl apucă de ceafă și îl duce el însuși. Mi s-a părut un moment mic, aproape trecut cu vederea, dar care spune mult despre felul în care arată grija adevărată. Până aici, motanul păruse dur, grăbit, mai degrabă un ghid decât un ocrotitor. Însă în clipa în care puiul nu mai poate merge singur, nu-l abandonează, ci își schimbă felul de a ajuta: de la a împinge de la distanță, la a lua în spate greutatea celuilalt. Cred că asta e diferența dintre a conduce pe cineva spre siguranță și a-l salva cu adevărat, uneori nu e suficient să arăți drumul, trebuie să accepți să cari, măcar pentru o vreme, povara celui care nu mai are putere să meargă singur.
Aerul rece de afară a fost înlocuit de căldura vizuinii puilor și de aroma laptelui. Într-un cuib adânc, din mușchi și buruieni, o pisică cenușie alăpta un pui tărcat. A ridicat capul când motanul s-a apropiat de ea și a lăsat jos cu blândețe puiul pe care îl căra în bot. Cel de al doilea pui l-a urmat în vizuină, împleticindu-se și încercând să se cațere în cuib.
- Inimă de Stejar? a mieunat pisica. Ce ai adus?
- Doi pui, Lac Fumuriu. Ai putea să-i iei tu? Au nevoie de o mamă.
- Dar... a început Lac Fumuriu cu o privire uluită. Ai cui pui sunt? Nu sunt din Clanul Râului. De unde i-ai luat?
- I-am găsit în pădure, i-a răspuns Inimă de Stejar ocolindu-i privirea. Au avut mare noroc ca n-a dat peste ei o vulpe.
- În pădure? a mieunat neîncrezătoare regina. Inimă de Stejar, nu-mi vorbi ca unei minți de șoarece! Ce pisică și-ar abandona puii în pădure, mai ales pe o vreme ca asta?
Inimă de Stejar a ridicat din umeri.
- Pisicile vagaboande, poate, sau Două-Picioare. De unde să știu eu? Dar nu puteam să-i las acolo.
L-a împins ușor cu botul pe cel mai mic, care zăcea cu totul nemișcat; singurul semn de viață era mișcarea burticii în timp ce respira.
- Te rog, Lac Fumuriu... Ceilalți pui ai tăi au murit; vor muri și micuții ăștia dacă nu îi ajuți.
Privirea lui Lac Fumuriu era umbrită de durere. A privit spre cei doi pui. Boturile lor micuțe se căscau, rozalii, în timp ce mieunau triști.
- Am lapte din belșug, a șoptit ea. Sigur că o să îi iau.
Inimă de Stejar a răsuflat ușurat. A ridicat pe rând cei doi pui și i-a așezat lângă pisică. Aceasta i-a împins ușor cu nasul până au ajuns în dreptul pântecului, lângă puiul ei, unde au început să sugă nerăbdători.
- Tot nu înțeleg, a mieunat Lac Fumuriu după ce s-au așezat bine. De ce ar fi singuri în pădure doi pui atât de mici, în toiul iernii? Mama lor trebuie să fie înnebunită de îngrijorare.
Motanul roșcat a împins o bucată de mușchi cu laba lui uriașă.
- Nu i-am furat, dacă asta crezi.
Lac Fumuriu l-a privit lung.
- Nu, nu cred că i-ai furat, a mieunat ea în cele din urmă. Dar nici nu îmi spui adevărul.
- Ți-am spus tot ce trebuie să știi.
- Nu-i adevărat! a strigat pisica înfuriindu-se. Cum rămâne cu mama lor? Știu cum e să îți pierzi puii, Inimă de Stejar. Nu aș vrea ca o pisică să treacă prin așa ceva.
Inimă de Stejar a ridicat capul și a privit-o lung; a scos un mârâit prelung.
- Probabil că mama lor e vreo pisică vagaboandă. Pe vremea asta nu e cazul să mergem să o căutăm.
- Dar, Inimă de Stejar...
- Ai grijă de pui și gata, te rog!
Motanul portocaliu a sărit în picioare și s-a întors brusc spre ieșirea din vizuina puilor.
- Am să-ți aduc niște vânat proaspăt, a mieunat el peste umăr în timp ce ieșea.
După plecarea lui, Lac Fumuriu s-a aplecat spre pui, lingându-le blănița pentru a-i încălzi. Zăpada topită aproape că le ștersese mirosul, însă pisica mai simțea urmele pădurii, mirosul frunzelor uscate și al țărânei înghețate. Și mai era ceva sub mirosurile acestea, ceva nedeslușit...
Lac Fumuriu s-a oprit din lins. Oare chiar simțise sau imaginația ei o lua razna? Lăsându-și din nou capul în jos, a deschis botul ca să tragă în piept și mai bine mirosul puilor.
Ochii i s-au mărit, plini de uimire, și a rămas cu privirea pierdută în întunericul de lângă vizuina puilor. Nu se înșelase. Nu încăpea îndoială - blana micuților rămași fără mamă, a căror proveniență refuzase Inimă de Stejar să o explice, purtau mirosul unui Clan inamic!
Lac Fumuriu se oprește din lins, simte ceva nedeslușit sub mirosul de zăpadă topită, și își dă seama, cu inima strânsă, că puii pe care tocmai i-a primit ca pe ai ei poartă mirosul unui clan inamic. Mi s-a părut cel mai puternic moment din tot fragmentul, pentru că surprinde clipa exactă în care iubirea și adevărul intră în conflict. Lac Fumuriu deja i-a acceptat pe cei doi pui în trupul și în inima ei, iar acum descoperă că temelia acestei legături a fost o minciună. Cred că aici stă o întrebare pe care viața o pune tuturor, la un moment dat: ce faci atunci când dragostea pe care ai oferit-o deja se dovedește clădită pe o omisiune? Poate că răspunsul nu ține de a retrage iubirea, ci de a o purta mai departe cu ochii deschiși, acceptând că adevărul, oricât de greu, nu anulează binele făcut, ci doar îl obligă să devină mai matur.
