Mincinoșii - E. Lockhart, Editura Pandora M, 2025
Traducere din limba engleză de Ana-Maria Man.
Ei sunt Mincinoșii. Sau aș putea spune că erau. Cartea ne prezintă grupul format din Cadence, Johnny, Mirren și Gat de-a lungul verilor petrecute împreună pe insula Beechwood. Dar o singură seară zdruncină totul.
Din perspectiva unui narator în care nu putem avea încredere în totalitate, aflăm încetul cu încetul ce s-a întâmplat.
75.
Îmi iau laptopul în pat și deschid un document nou. Îmi dau jos însemnările pe care le-am făcut pe hârtia liniată și încep să le copiez, apoi scriu toate amintirile cele noi, repede, cu o mulțime de greșeli. Umplu golurile cu presupuneri, acolo unde nu-mi amintesc propriu-zis ce s-a întâmplat.
Centrul Sinclair de Socializare și Gustări.
N-o să te mai vezi cu iubitul ăla al tău.
Vrea să mă țin la distanță de tine.
Ne place foarte tare la Windemere, nu-i așa, Cady?
Mătușa Carrie, plângând îmbrăcată în geaca lui Johnny.
Gat, aruncându-le câinilor mingea pe terenul de tenis.
O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne.
Câinii.
Amărâții ăia de câini.
Fatima și Prințul Philip.
Câinii au murit în focul ăla.
Acum știu ce s-a întâmplat și a fost vina mea. Erau niște câini atât de neascultători, nu ca Bosh, Grendel și Poppy, pe care i-a antrenat mama. Fatima și Prințul Philip mâncau stele de mare pe țărm, apoi le vomitau în sufragerie. Își scuturau apa din blana lor flocoasă, își vârau boturile în prânzul oamenilor ieșiți la picnic, rodeau discurile de Frisbee, până nu mai rămâneau din ele decât niște bucăți de plastic inutilizabile. Le plăceau la nebunie mingile de tenis, se duceau pe teren și, dacă găseau vreuna uitată pe afară, o umpleau de bale și o tăvăleau prin noroi. Nu voiau să stea jos când le ziceai. Și cerșeau la masă.
Când s-a aprins focul, câinii erau într-unul dintre dormitoarele pentru oaspeți. Bunicul îi încuia deseori sus peste noapte sau când nu mai rămânea nimeni la Clairmont. Ca să nu roadă pantofii oamenilor și să nu urle la ușa de plasă.
Bunicul îi încuiase în casă înainte să părăsească insula.
Și noi nu ne gândiserăm la ei.
Omorâsem câinii ăia. Eu eram cea care trăia cu câinii, eu știam unde dormeau Fatima și Prințul Philip. Ceilalți Mincinoși nici nu se gândeau vreodată la câini - oricum, nu atât de mult. Nu ca mine.
Muriseră arzând. Cum putusem să uit de ei în halul ăsta? Cum de am putut să fiu atât de pătrunsă de planul meu stupid, emoțiile pe care mi le provocase comiterea unei crime, propria mea mânie îndreptată împotriva mătușilor și a bunicului...
Fatima și Prințul Philip arzând. Adulmecând în dreptul ușii fierbinți, respirând fumul, bâțâindu-și cozile plini de speranță, așteptând să vină cineva și să-i ia, lătrând.
Ce moarte oribilă pentru bieții câini, dragi și neascultători.
76.
Ies în fugă de la Windemere. S-a făcut întuneric acum, e aproape ora cinei. Îmi curg lacrimile, boțindu-mi fața, și-mi tresaltă tot corpul, fiindcă îmi imaginez câinii ăia cum stau cu ochii pe ușă, sperând să fie salvați, în timp ce valurile de fum se strecoară în cameră.
Unde să mă duc? Nu pot să dau ochii cu Mincinoșii la Cuddledown. La Red gate s-ar putea să fie Will sau mătușa Carrie. Insula asta este al naibii de mică, de fapt, nici n-ai unde să te duci. Sunt prinsă în capcană pe insula asta, unde am omorât câinii, bieții, bieții de ei.
Toată bravada mea de azi-dimineață,
puterea,
crima perfectă,
răsturnarea patriarhatului,
felul în care am salvat noi, Mincinoșii, vacanța de vară și am îmbunătățit lucrurile,
felul în care ne-am păstrat familia laolaltă distrugând o parte din ea...
toate astea nu sunt decât o amăgire.
Câinii sunt morți,
câinii ăia tâmpiți și adorabili,
câinii pe care aș fi putut să-i salvez, niște câini inocenți ale căror fețe se luminau când le dădeai pe furiș o bucățică de hamburger
sau doar îi strigai pe nume;
niște câini cărora le plăcea să se suie în bărci,
care alergau liberi toată ziua cu labele lor pline de noroi.
Ce fel de persoană trece la acțiune fără să-și închipuie că ar putea să fie cineva încuiat în camerele de sus, cineva care are toată încrederea în oameni, fiindcă i-a oferit dintotdeauna siguranță și iubire?
Suspin, niște suspine stranii și tăcute, stând pe pasarela dintre Windemere și Red gate. Am fața udă fleașcă și mi se strânge tot pieptul. Mă împleticesc pe drumul înapoi spre casă.
Gat mă așteaptă pe scări.
77.
Sare în picioare când mă vede și mă ia în brațe. Suspin cu fața îngropată în umărul lui și-mi vâr mâinile sub geaca lui și în jurul mijlocului.
Nu mă întreabă ce e în neregulă, până când nu-i spun singură.
- Câinii, spun în cele din urmă. Am omorât câinii.
Rămâne tăcut pentru un moment. Apoi zice:
- Da.
Nu mai vorbesc până nu mă opresc din tremurat.
- Hai să stăm jos, spune Gat.
Ne așezăm pe treptele de pe verandă. Gat își sprijină capul de al meu.
- Iubeam câinii ăia, spun.
- Cu toții îi iubeam.
- Eu... eu... - mă înec singură cu propriile cuvinte. Nu cred că ar trebui să mai vorbesc despre asta sau o să încep din nou să plâng.
- Bine.
Mai stăm o vreme.
- Asta e tot? întreabă Gat.
- Cum?
- Doar de asta plângeai?
- Doamne ferește, deci mai sunt și altele.
Rămâne tăcut.
Și tace în continuare.
- Of, la naiba, mai sunt și altele, spun, simțindu-mi pieptul găunos și înghețat.
- Da, spune Gat. Mai sunt.
- Mai multe pe care lumea nu vrea să mi le spună. Mai multe pe care mami ar prefera să nu mi le amintesc.
Gat se gândește un moment.
- Cred că îți tot spunem, dar nu poți să ne auzi. Ai fost bolnavă, Cadence.
- Nu-mi spuneți direct, răspund.
- Nu.
- De ce naiba nu?
- Penny a zis că așa ar fi mai bine. Și... cum suntem toți aici, cred că o să-ți amintești până la urmă.
Își ia brațul de pe umărul meu și își prinde genunchii cu ambele mâini.
Gat, Gat al meu.
Plin de contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. Îmi plac pleoapele ochilor săi căprui, pielea lui catifelată, întunecată, buza inferioară împinsă înainte. Mintea lui. Mintea lui.
Îl sărut pe obraz.
- Îmi amintesc mai multe despre noi decât înainte, îi spun. Îmi amintesc cum ne-am sărutat în ușa vestibulului, înainte s-o ia totul razna. Tu și cu mine pe terenul de tenis, vorbind despre cum a cerut-o Ed în căsătorie pe mătușa Carrie. Pe aleea care înconjoară insula, stânca aceea netedă, unde nu ne vedea nimeni. Și jos, pe plaja cea mică, vorbind despre cum o să punem focul.
Gat dă din cap.
- Dar tot nu-mi amintesc ce s-a întâmplat de-au ieșit lucrurile atât de rău, spun. De ce nu eram împreună când m-am rănit. Ne-am certat? Am făcut eu ceva? Te-ai întors la Raquel?
Nu pot să-l privesc în ochi.
- Cred că merit un răspuns cinstit, chiar dacă ce este între noi acum n-o să mai poată continua.
Trăsăturile i se contorsionează și își ascunde fața în mâini.
- Nu știu ce să fac, spune. Nu știu ce ar trebui să fac.
- Pur și simplu, spune-mi, răspund.
- Nu pot să stau aici cu tine, zice. Trebuie să mă întorc la Cuddledown.
- De ce?
- Trebuie, zice, ridicându-se și plecând. Apoi se oprește și se întoarce. Am distrus totul. Îmi pare atât de rău, Cady. Îmi pare atât de rău, atât de rău. Începe din nou să plângă. N-ar fi trebuit să te sărut, să-ți fac un leagăn din cauciuc sau să-ți dau trandafirii. N-ar fi trebuit să-ți spun cât de frumoasă ești.
- Dar eu mi-am dorit s-o faci.
- Știu, însă ar fi trebuit să mă țin la distanță. A fost o mare greșeală să fac toate astea. Îmi pare atât de rău.
- Vino încoace, spun, dar când nu se clintește din loc, mă duc eu la el.
Îmi pun mâinile în jurul gâtului lui și îmi apropii obrazul de al lui. Îl sărut cu putere ca să înțeleagă că mi-o doresc cu adevărat. Are gura atât de moale și e cel mai bun om pe care îl cunosc, cel mai bun om pe care îl cunosc dintotdeauna, indiferent ce lucruri rele s-au petrecut între noi și indiferent ce se va întâmpla mai departe.
- Te iubesc, șoptesc.
Se trage înapoi.
- Exact despre asta vorbeam. Îmi pare rău. Nu voiam decât să te văd.
Se întoarce și dispare în întuneric.
78.
Spitalul din Martha's Vineyard. Vara numărul cincisprezece, după accidentul meu.
Stăteam într-un pat sub așternuturi albastre. Aș fi zis că așternuturile de spital sunt albe, dar acestea erau albastre. Camera era încinsă. Îmi ieșea firul unei perfuzii din braț.
Mami și bunicul se uitau în jos la mine. Bunicul ținea în mâini o cutie cu ciocolată de casă, din Edgartown, pe care mi -o adusese cadou.
Era înduioșător, își amintise că îmi place ciocolata de casă din Edgartown.
Ascultam muzică și aveam căștile vârâte în urechi, așa că nu auzeam ce vorbeau adulții. Mami plângea.
Bunicul a deschis cutia, a rupt o bucățică de ciocolată și mi-a oferit-o.
Cântecul:
Our youth is wasted
We will not waste it
Remember my name
Cause we made history
Na na na na, na na na
Am ridicat mâna să-mi scot din ureche o cască. Mâna pe care o vedeam era bandajată.
Aveam ambele mâini bandajate.
Și picioarele. Simțeam bandajul înfășurat în jurul lor, sub așternuturile albastre.
Mâinile și picioarele îmi erau bandajate, fiindcă suferisem arsuri.
Mi se pare foarte interesant cum povestea se descâlcește în fața noastră. Toată cartea folosește acest mod de a dezvălui.
