Metamorfoze - Publius Ovidius Naso, Editura Gunivas, 2007
Traducere din limba latină de Ion Florescu, note de Petru Creția / Ediție îngrijită de Dorin Onofrei
Publius Ovidius Naso, cunoscut sub numele de Ovidiu, este unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii latine. Opera sa cea mai cunoscută, Metamorfoze, reunește numeroase mituri greco-romane într-un amplu poem care urmărește transformările prin care trec zeii, eroii și oamenii. Prin intermediul acestor povești, autorul explorează teme precum iubirea, destinul, pedeapsa, orgoliul și relația dintre om și divinitate.
Metamorfoze este alcătuită din cincisprezece cărți și cuprinde o impresionantă succesiune de legende unite prin ideea transformării. În universul creat de Ovidiu, nimic nu rămâne neschimbat: oamenii se prefac în arbori, flori, păsări sau izvoare, iar aceste metamorfoze devin expresia unor sentimente puternice, a unor greșeli sau a intervenției zeilor. Dincolo de caracterul spectaculos al întâmplărilor, fiecare poveste ascunde o reflecție asupra naturii umane și asupra consecințelor propriilor alegeri.
Titlul operei, Metamorfoze, pune în prim-plan ideea schimbării continue. Transformarea nu este doar un element fantastic, ci un simbol al trecerii prin experiențe care modifică identitatea personajelor și modul lor de a înțelege lumea. Astfel, titlul sugerează că existența este marcată de schimbare și că nimeni nu poate rămâne același în fața iubirii, suferinței sau destinului.
Episodul pe care îl voi aborda este mitul lui Narcis și al nimfei Echo, prezent în Cartea a III-a. Ovidiu construiește povestea unui tânăr de o frumusețe ieșită din comun, incapabil să răspundă iubirii celor din jur și condamnat să se îndrăgostească de propria imagine. Prin intermediul acestui mit, autorul surprinde pericolul orgoliului și al izolării, dar și drama unei iubiri imposibile. Povestea lui Narcis și a nimfei Echo depășește limitele unei simple legende antice, devenind o meditație asupra identității, a cunoașterii de sine și a relației dintre aparență și realitate.
Bucurându-se de o faimă strălucită prin orașele Aoniei, Tiresias da răspunsuri nedezmințite poporului care-i punea întrebări. Prima dovadă de încredere în adevărul cuvintelor sale a dat-o azuriei Liriope, pe care odată Cephisos a înlănțuit-o în cursul său întortocheat și, cuprinzând-o în valuri, a folosit puterea asupra ei. Din pântecele ei plin, prea frumoasa nimfă a născut un copil, care chiar de pe acum putea fi iubit de nimfe. Îl chema Narcissus. Întrebând dacă fiul ei are să vadă timpul îndelungat al unei bătrâneți înaintate, fatidicul profet a răspuns: "De nu se va vedea pe sine." Multă vreme aceste cuvinte ale augurului au părut deșarte, dar le-a adeverit sfârșitul tânărului, adică felul morții și noutatea nebuniei sale.
Fiul lui Cephisos ajunsese la vârsta de 16 ani. La această vârstă părea și copil, și tânăr. I-au dorit prietenia mulți băieți și multe fete. Dar frumusețea lui fragedă era unită cu o mândrie atât de îndârjită, că nu s-a atins de el niciun tânăr și nicio tânără.
Fragmentul introduce destinul lui Narcis prin profeția lui Tiresias, care anunță în mod misterios tragedia ce va urma. În același timp, Ovidiu evidențiază frumusețea ieșită din comun a tânărului, dar și mândria sa excesivă. Astfel, autorul sugerează încă de la început că orgoliul lui Narcis va deveni cauza propriei sale pierderi.
Odată, pe când urmărea cu lațurile să prindă niște cerbi iuți, l-a văzut nimfa ecoului, care nici să tacă atunci când altul vorbește nu poate, și nici să vorbească ea mai întâi nu știe, îngânătoarea Echo. Pe atunci Echo era nimfă, nu un simplu ecou, dat totuși gălăgioasă; gura ei, ca și acum, parcă n-o folosea decât ca să poată repeta, din multe cuvinte, ultimele. Junona o pedepsise astfel, fiindcă adesea, când căuta să prindă pe nimfe în munte cu Jupiter al său, aceasta o ținea pe zeiță de vorbă cu dibăcie, până fugeau nimfele.
Când a băgat de seamă, Saturniana a zis: "Să aibă slabă putere această limbă care m-a luat în râs și foarte scurtă durată a vocii". Și a întărit amenințarea prin faptă: Echo dublează ultimele sunete și repetă ultimele cuvinte auzite.
Când l-a văzut pe Narcissus rătăcind prin păduri neumblate, s-a aprins de dragoste și a pornit pe furiș pe urmele lui. Cu cât mai mult se ținea după el, cu atât flacăra o încălzea mai puternic, la fel ca pucioasa, care, lipită la capătul unei făclii, atrage flacăra apropiată de ea. O, de câte ori a voit să se apropie de el cu cuvinte ademenitoare și să-i facă suave rugăminți. Natura vocii sale o oprește și nu-i îngăduie să înceapă. Dar, ceea ce îi îngăduie, stă gata să audă pe Narcissus vorbind și să răspundă, repetându-i ultimele cuvinte.
Ovidiu prezintă destinul tragic al nimfei Echo, care, deși îl iubește pe Narcis, nu își poate exprima sentimentele din cauza blestemului primit de la Junona. Prin intermediul acestui personaj, autorul evidențiază suferința provocată de iubirea neîmpărtășită și nevoia omului de a fi ascultat și înțeles.
Din întâmplare copilul, răzlețit de trupa credincioasă de însoțitori, strigă: "E cineva pe-aproape?". "Aproape" răspunde Echo. El rămâne încremenit de uimire și, după ce-și aruncă privirile în toate părțile, strigă cu voce puternică: "Vino", și nimfa la rându-i cheamă pe cel ce o cheamă. Se uită înapoi și iarăși nevenind nimeni, zice: "Fugi de mine?" Și primește înapoi tot atâtea cuvinte câte a spus. El mai întreabă și, amăgit de vocea cealaltă, zice: "Să ne iubim". Și cu o voce cum nu va răspunde vreodată cuiva mai plăcut, Echo repetă "Ne iubim". Îmbătată de propriile-i cuvinte, ea iese din pădure și aleargă să se arunce de gâtul iubitului dorit. Dar acesta fuge și, fugind, spune: "Nu mă îmbrățișa, mai bine să mor decât să mă las ție". Ea nu răspunde nimic altceva decât: "Mă las ție".
Disprețuită, se ascunde în pădure și de rușine își ascunde fața în frunziș. De atunci trăiește în peșteri singuratice. Dar totuși iubirea îi rămâne în suflet sporită și mai mult de durerea neizbânzii, grijile veghetoare îi subțiază trupul ei vrednic de milă. Slăbiciunea îi zbârcește pielea și toată seva trupului i se risipește în văzduh. Numai vocea și oasele îi mai rămân. Vocea i s-a păstrat.
Ovidiu surprinde în această scenă prima întâlnire dintre Echo și Narcis, marcată de neînțelegere și respingere. Deși nimfa încearcă să își exprime iubirea prin singurele cuvinte pe care le poate rosti, Narcis refuză apropierea ei și o alungă. Rușinată și îndurerată, Echo se retrage departe de oameni, iar suferința o mistuie treptat. Astfel, autorul evidențiază drama iubirii neîmpărtășite și efectele distrugătoare ale respingerii.
Așa o desconsiderase Narcissus și pe ea și pe alte nimfe născute în ape sau în munți, așa și pe alte cete de tinere. Din această pricină, una din victimele disprețului său, ridicând mâinile spre cer, zisese: "Să iubească acesta, dar să nu poată avea ceea ce iubește". Rhamnusiana a primit aceste rugăciuni drepte.
După ce a respins și a rănit numeroase ființe care îl iubeau, Narcis ajunge să fie pedepsit printr-un destin asemănător. Dorința ca el să iubească fără să poată obține ceea ce dorește marchează începutul tragediei sale și sugerează ideea că fiecare faptă are consecințe. Astfel, orgoliul și lipsa sa de empatie se întorc împotriva lui.
Era un izvor curat, cu unde limpezi ca argintul, pe care nu-l atinseseră nici păstorii, nici caprele ce pasc în munte, nici vreo altă turmă, un izvor pe care nu-l tulburase nici pasăre sau fiară, nici ramură căzută din vreun arbore. De jur împrejur era iarbă pe care o ținea verde umezeala din apropiere și pădurea prin care razele de soare nu puteau pătrunde să încălzească apa. Aci a venit tânărul Narcissus obosit de vânat și de căldură, să se odihnească, atras de frumusețea locului și de izvor. Dorind să-și astâmpere setea în apa de izvor, o altă sete i s-a născut: pe când bea, răpit de frumusețea chipului văzut în unde, se îndrăgostește de ceea ce nu era corp, ci numai o umbră, căreia speranța lui îi dădea viață. Se extaziază de el însuși și rămâne nemișcat cu fața ca o statuie de marmură de Paros. Întins pe pământ, își privește ochii ca stelele, părul vrednic de Bacchus și de Apollo, genele tinerești, gâtul de fildeș, gura frumoasă și rumeneala feței amestecată cu alb de zăpadă, admiră toate care-l fac să fie de admirat. Nesocotitul, se vrea pe sine însuși. El este acela care iubește și care e iubit și când dorește este dorit și deopotrivă se înflăcărează și se mistuie.
De câte ori a sărutat zadarnic izvorul înșelător! De câte ori și-a cufundat brațele în apă să cuprindă chipul văzut, fără să se poată prinde în brațe pe sine! Nu știe ce vede, dar e mistuit de ceea ce vede și aceeași rătăcire care-i amăgește ochii îl ațâță. Naivule, de ce cauți zadarnic să prinzi o fantomă care fuge fără încetare? Ceea ce dorești nu există nicăieri.
Ajuns la izvorul limpede și netulburat, Narcis descoperă propria reflecție și este fascinat de frumusețea acesteia. Fără să înțeleagă că imaginea pe care o privește îi aparține, el se îndrăgostește de o simplă aparență și încearcă în zadar să o atingă. Cu cât o admiră mai mult, cu atât devine mai captiv în această iluzie. Astfel, ceea ce la început părea o simplă oglindire se transformă într-o sursă de suferință, deoarece Narcis ajunge să dorească ceva ce nu poate fi niciodată obținut. Prin această scenă este evidențiat pericolul de a confunda aparența cu realitatea și de a rămâne prizonier al propriei imagini.
"O, păduri, a iubit cineva mai dureros? Căci știți și ați fost ascunzișuri oblăduitoare pentru mulți. De cine vă amintiți de-a lungul vremurilor că s-a istovit astfel, voi a căror viață dăinuiește de atâtea veacuri? Văd și iubesc, dar ceea ce văd și iubesc nu găsesc; atât de mare rătăcire stăpânește pe un îndrăgostit! Și, ca să sufăr și mai mult, nu ne desparte nici marea întinsă, nici vreo cale lungă, nici munți, nici ziduri cu porți închise. Puțină apă ne desparte. Și el este îndrăgostit, căci, de câte ori m-am aplecat deasupra apei limpezi să-l sărut, de atâtea ori și el s-a apropiat de mine cu gura întinsă. Ți se pare că ar putea fi atins, așa de puțin este ceea ce se împotrivește iubirii noastre. Oricine ești, ieși încoace! De ce mă păcălești, unic copil? De ce fugi de dragostea mea? Desigur, nici frumusețea, nici vârsta mea nu te fac să mă disprețuiești, căci și nimfele m-au iubit. Nu știu ce nădejde îmi făgăduiești cu față prietenoasă. Ori de câte ori îți întind brațele, le întinzi și tu. Când eu râd, râzi și tu. Când eu am plâns, am văzut și la tine adesea lacrimi. La semnele mele răspunzi și tu prin semne. Și, pe cât bănui după mișcarea frumoasei tale guri, cuvintelor mele tu răspunzi prin cuvinte, care n-ajung până la urechile mele. Eu sunt în tine, am simțit. Și nu mă înșală chipul meu. Ard de dragostea față de tine și eu ațâț flăcările pe care le port în mine. Ce să fac? Să fiu cerut sau să cer? Și la urma urmei ce să cer? Ce doresc e cu mine, ce am îmi lipsește. O, de-aș putea să mă despart de propriul meu corp! Iată o dorință nouă la un îndrăgostit: aș vrea să fie departe de mine ceea ce iubesc. Suferința îmi istovește puterile și nu-mi rămâne mult timp de trăit. Mă sting în vârstă fragedă. Pentru mine moartea nu este groaznică, fiindcă numai prin moarte voi scăpa de dureri; aș fi vrut ca cel iubit să trăiască mai mult decât mine, dar acum vom muri două inimi unite într-una singură".
Narcis este tot mai chinuit de iubirea pe care o simte pentru imaginea din apă. El crede că ființa pe care o admiră îi răspunde sentimentelor, deoarece îi imită fiecare gest și fiecare privire. Cu toate acestea, deși pare foarte aproape, ea rămâne imposibil de atins, ceea ce îi accentuează suferința și confuzia.
În continuare, tânărul începe să înțeleagă că dorința sa nu poate fi împlinită. El este mistuit de o iubire fără speranță și ajunge să își piardă puterile. Prin această scenă este surprinsă drama unui personaj care devine prizonierul propriei imagini și care descoperă prea târziu adevărul despre sine.
Acestea a zis și cu suflet rătăcit s-a întors iarăși spre același chip. Lacrimile îi curg în lac și mișcarea undelor tulbură imaginea și o întunecă. Părându-i-se că a plecat, strigă:
"De ce fugi? O, rămâi și nu părăsi pe cel ce te iubește. Cel puțin să privesc ceea ce nu-mi este îngăduit să ating și să dau hrană patimii mele nenorocite".
Pradă durerii, și-a sfâșiat hainele de pe el și cu palmele albe ca marmura și-a bătut pieptul gol. Pieptul lovit s-a roșit ușor, ca merele, când pe o parte sunt albe, pe o parte roșii, sau ca strugurii de diferite soiuri, care, când nu sunt încă bine copți, au o culoare purpurie. Când s-a văzut iarăși în apa limpede, n-a mai putut suporta, ci, cum se topește galbena ceară de un foc ușor, sau bruma dimineții de soare, tot așa se topește și el slăbit de iubire și este mistuit încet de focul ascuns. Acum culoarea lui nu mai este roșu amestecat cu alb. Nu mai are nici vigoare, nici puterea și celelalte însușiri care fiind văzute plăceau, nici corpul pe care-l iubise înainte Echo.
Aceasta, când l-a văzut, cu toate că nu uitase și încă era supărată, s-a înduioșat totuși de el. De câte ori nenorocitul copil strigase "Vai", ea repeta cu voce răsunătoare "Vai". Și când își lovise cu palmele pieptul, ea la fel repeta sunetul loviturilor. Privind pentru ultima dată în undele în care se privise de atâtea ori, a zis: "Vai, copil iubit zadarnic". Tot atâtea cuvinte au răsunat în jur. "Adio", a zis el. "Adio" a răspuns Echo. Apoi și-a pus trudit capul pe iarba verde. Noaptea a închis ochii care admirau frumusețea stăpânului lor.
Suferința lui Narcis devine din ce în ce mai puternică, iar imaginea din apă ajunge să îi stăpânească întreaga existență. Atunci când lacrimile îi tulbură reflexia, el are impresia că ființa iubită îl părăsește și o imploră să rămână. Neputința de a atinge ceea ce dorește îl transformă într-un personaj tragic, consumat de o iubire imposibilă.
Pe măsură ce durerea crește, Narcis își pierde treptat frumusețea și puterea care îl făcuseră admirat de ceilalți. Chiar și Echo, pe care o respinsese cândva, este mișcată de suferința lui și îi repetă ultimele cuvinte. Scena are o puternică încărcătură emoțională, deoarece marchează sfârșitul personajului și arată cum iubirea pentru propria imagine îl conduce spre distrugere.
Chiar după ce a fost primit în locuințele infernului, el se privea în apele Styxului. Surorile sale, naiadele, l-au plâns și tăindu-și părul l-au depus pe mormântul fratelui lor. L-au plând și dryadele și plânsetele le repetă Echo. Pregătiseră rugul și făcliile de înmormântare și năsălia. Dar trupul lui Narcis nu era nicăieri. În loc de corp, au găsit o floare galbenă învelită în multe foi albe.
Moartea lui Narcis nu pune capăt fascinației sale pentru propria imagine, deoarece chiar și în lumea de dincolo el continuă să se privească în apele Styxului. Această imagine sugerează faptul că pasiunea care l-a mistuit în timpul vieții îl urmărește și după moarte, evidențiind caracterul profund al destinului său tragic.
În același timp, naiadele, dryadele și Echo îl plâng cu sinceritate, demonstrând că, în ciuda orgoliului său, Narcis a fost iubit de cei din jur. Prezența lui Echo în acest moment este deosebit de emoționantă, deoarece nimfa continuă să îi fie alături chiar și după ce a fost respinsă. Astfel, finalul reunește două personaje marcate de aceeași suferință și de aceeași singurătate.
În locul trupului său este descoperită o floare, semn al ultimei metamorfoze care dă sens întregii povești. Transformarea lui Narcis sugerează că frumusețea sa nu dispare, ci se integrează în natură, devenind parte a acesteia. Povestea se încheie astfel într-o notă simbolică, invitând cititorul să reflecteze asupra pericolelor orgoliului, asupra fragilității iubirii și asupra modului în care propriile slăbiciuni ne pot modela destinul.
