Singur pe lume - Hector Malot, Editura Herra, 2009
Traducere din limba franceză de Anda Boldur.
Într-adevăr, o grămadă de vreascuri se aflau la îndemână. Stăpânul meu, care avea un somn mai ușor decât al meu, nu voia să-l trezesc de fiecare dată când m-aș fi dus să iau câte o ramură din pereții colibei și-mi pregătise această grămadă din care puteam lua fără să fac zgomot. Era, fără îndoială, o precauție înțeleaptă; dar, din păcate, nu avu urmările pe care le aștepta Vitalis.
Văzându-mă treaz și gata să-mi iau în primire postul, se întinse la rândul lui în fața focului, cu Suflețel lângă el, învelit într-o pătură, și imediat respirația lui regulată mă înștiința că adormise. Atunci m-am ridicat încet și, în vârf de picior, m-am dus până la deschiderea colibei să văd ce se întâmplă afară.
Zăpada acoperise totul, ierburile, tufișurile, lăstarii, copacii. Cât puteai cuprinde cu privirea, nu se zărea decât un covor inegal, dar uniform de alb; cerul era plin de stele strălucitoare, dar, oricât de puternică le-ar fi fost sclipirea, tot zăpada dădea lumina palidă ce scalda peisajul. Frigul se întețise și probabil că era ger, pentru că aerul care intra în colibă era înghețat. În liniștea lugubră a nopții se auzeau, din când în când, pârâituri ușoare, care mă făceau să cred că suprafața zăpezii se acoperă cu o pojghiță de gheață. Fuseserăm norocoși că dădusem peste această colibă. Ce-am fi făcut în mijlocul pădurii, pe zăpadă și în acest frig năprasnic?
Oricât de ușor am pășit, tot am trezit câinii și Zerbino s-a ridicat și a venit cu mine la intrare. Cum nu privea cu aceiași ochi ca mine splendorile nopții, se plictisi repede și vru să iasă. I-am făcut semn cu mâna să intre; ce idee pe el să iasă afară pe frigul ăsta? Nu era mai bine să stea lângă foc decât să vagabondeze? Mă ascultă, dar rămâne cu nasul spre deschiderea colibei, ca un câine încăpățânat care nu-și abandonează ideea.
Am mai rămas puțin ca să privesc nemărginirea zăpezii, căci, deși acest spectacol îmi umplea sufletul de tristețe, simțeam un fel de plăcere să-l contemplu; îmi venea să plâng și, cu toate că mi-ar fi fost ușor să nu-l mai văd, închizând ochii și revenind lângă foc, nu m-am mișcat o vreme din locul unde mă aflam. În sfârșit, m-am apropiat de foc și, după ce am pus câteva bucăți unele peste altele, m-am așezat fără grijă pe piatra ce-mi servise drept perna.
Stăpânul meu dormea liniștit, câinii și Suflețel la fel, în timp ce din vatra se ridicau flăcări ce se înălțau spre acoperiș, aruncând scântei sfârâitoare, care tulburau liniștea. Mult timp m-am distrat privind scânteile, dar, încetul cu încetul, m-a cuprins toropeala fără să-mi dau seama.
Dacă ar fi trebuit să mă ocup de aprovizionarea cu lemne, m-aș fi ridicat și, mergând în jurul cabanei în căutarea lor, aș fi rămas treaz; dar așa, rămânând așezat, neavând nicio mișcare de făcut, decât să întind mâna pentru a pune vreascuri pe foc, m-am lăsat copleșit de somnolența ce m-a cuprins și, fiind sigur că pot rămâne treaz, am adormit.
Deodată am fost trezit de un lătrat furios.
Era noapte, dormisem, fără îndoială, destul de mult, căci focul se stinsese sau, cel puțin, nu mai producea flăcările ce luminau mai înainte coliba.
Lătrăturile continuau. Era glasul lui Capi, dar, lucru curios, nici Zerbino, nici Dolce nu-i răspundeau.
- Ei, dar ce este?, strigă Vitalis, trezindu-se și el, ce se întâmplă?
- Nu știu.
- Ai adormit și focul aproape că s-a stins.
Capi fugise spre deschiderea colibei, dar nu ieșise, ci lătra acolo. Întrebarea pe care mi-o pusese stăpânul mi-o puneam și eu. Ce se întâmpla?
La lătrăturile lui Capi răspunseră câteva urlete tânguitoare în care recunoscui vocea lui Dolce. Aceste urlete veneau din spatele colibei și de la mică distanță. Voiam să ies, dar stăpânul îmi puse mâna pe umăr, comandându-mi:
- Pune mai întâi lemne pe foc.
În timp ce făceam ce-mi spusese, Vitalis lua din foc un tăciune peste care suflă pentru a-l înviora. Apoi, în loc să-l pună la loc, îl ținu în mână.
- Hai să vedem ce se întâmplă, dar sa mergi în urma mea. Haide, Capi!
În momentul în care tocmai ieșeam, un urlet îngrozitor sfâșie tăcerea și Capi se arunca speriat în picioarele noastre.
- Lupii! Unde sunt Zerbino și Dolce?
Nu puteam răspunde la această întrebare. Fără îndoială că cei doi câini ieșiseră în timp ce dormeam: Zerbino își realiza dorința pe care și-o manifestase și la care eu mă împotrivisem, iar Dolce își urmase cu siguranță tovarășul.
Îi prinseseră lupii? Mi s-a părut că vocea stăpânului, când m-a întrebat unde sunt, trădase această teamă.
- la un tăciune, îmi spuse el, să le venim în ajutor.
Auzisem în satul meu niște povești îngrozitoare cu lupi; totuși, nu am ezitat, m-am înarmat cu un tăciune și am urmat stăpânul. Dar când am ieșit, nu am zărit nici câinii, nici lupii.
Pe zăpadă se zăreau doar urmele celor doi câini. Le-am urmat; se învârteau în jurul colibei, apoi, la o anumită distanță, am dat de o zonă unde zăpadă fusese răscolită, ca și cum niște animale se tăvăliseră prin ea.
- Caută, Capi, caută, spuse stăpânul meu. Și, în același timp, fluieră, chemându-i pe Zerbino și Dolce.
Dar niciun lătrat nu îi răspunse, niciun zgomot nu tulbură liniștea lugubră a pădurii, iar Capi, în loc să caute, așa cum i se spusese, rămăsese între picioarele noastre, dând semne de neliniște și teamă, el care, de obicei, era foarte ascultător și îndrăzneț.
Strălucirea zăpezii nu ne oferea însă o lumină suficientă pentru a ne deplasa în întuneric și a căuta urmele câinilor; la mică distanță, ochii se pierdeau în tenebre. Vitalis fluieră din nou și cu o voce puternică îi striga pe Zerbino și Dolce. Ascultam cu atenție, dar liniștea rămânea aceeași; mi s-a strâns inima.
- Bietul Zerbino! Biata Dolce! Vitalis îmi confirma temerile.
- I-au luat lupii, spuse el, de ce i-ai lăsat să iasă? Oh, da, de ce? Nu puteam să-i răspund.
- Trebuie să-i căutăm, am spus.
Am luat-o înainte, dar Vitalis m-a oprit.
- Și unde vrei să-i cauți?, m-a întrebat.
- Nu știu, peste tot.
- Cum să ne orientăm în acest întuneric și pe această zăpadă?
Într-adevăr, zăpadă era aproape până la genunchi, iar lumina celor doi cărbuni nu reușea să străbată întunericul.
- Dacă nu au răspuns la chemarea mea, înseamnă că... sunt departe, mi-a spus el; și, apoi, trebuie să avem grijă să nu ne atace lupii și pe noi; nu avem nimic cu care să ne apărăm.
Era groaznic să-i abandonăm astfel pe cei doi bieți câini, pe cei doi tovarăși, adevărați prieteni în special pentru mine, care mă simțeam responsabil de greșeala lor; dacă n-aș fi adormit, nu i-aș fi lăsat să iasă afară.
Stăpânul meu se îndreptă spre colibă și l-am urmat, privind în urma mea la fiecare pas și oprindu-mă să ascult; dar nu vedeam altceva decât albul zăpezii și nu auzeam decât pârâiturile zăpezii înghețate.
În colibă ne aștepta o altă neplăcută surpriză. În absența noastră, ramurile pe care le pusesem pe foc se aprinseseră și ardeau din plin, aruncându-și lumina în cele mai întunecate colturi. Dar nu I-am văzut nicăieri pe Suflețel. Pătura îi rămăsese lângă foc, dar maimuța nu era sub ea.
L-am strigat, Vitalis făcu la fel; nu apăru. Vitalis îmi spuse că atunci când s-a trezit I-a simțit lângă el, deci dispăruse după ce plecasem. Am luat niște crengi aprinse și am ieșit cu ele urmărind pe jos urmele lui Suflețel.
Nu am găsit nimic. Este adevărat că mai vechile urme ale câinilor se amestecaseră cu cele ale pașilor noștri, dar nu într-atât încât sa nu recunoaștem urmele unei maimuțe. Ne-am întors în colibă să vedem dacă nu s-a ascuns cumva în vreascuri.
Căutarea noastră dură îndelung: de mai multe ori căutarăm în aceleași colțuri, în aceleași locuri; m-am suit chiar și pe umerii lui Vitalis ca să cercetez acoperișul, dar toate căutările s-au dovedit zadarnice. Din când în când ne opream să-l strigăm. Vitalis era ca scos din minți, iar eu adânc mâhnit.
Când I-am întrebat pe stăpânul meu dacă I-au luat lupii, acesta mi-a răspuns:
- Nu, lupii n-ar fi îndrăznit să intre în colibă; cred că au sărit asupra lui Zerbino și a lui Dolce când au ieșit, dar nu au pătruns aici. Probabil că Suflețel, înspăimântat, s-a ascuns undeva când noi eram afară și asta mă neliniștește, căci pe acest timp îngrozitor mai mult ca sigur că va răci, iar răceala îi va fi fatală.
- Să-I mai căutăm.
Și din nou ne-am continuat căutările, dar n-au dat rezultate nici de data asta.
- Trebuie să așteptăm să se lumineze, spuse Vitalis.
- Și când va fi asta?
- Cred că peste două-trei ore.
Se așeză lângă foc cu capul în mâini. Nu îndrăzneam să-l tulbur. Am rămas nemișcat lângă el, punând doar lemne pe foc; din când în când se scula și se ducea până la deschiderea colibei, privea cerul și se apleca ascultând cu mare atenție; apoi revenea și-și relua locul. Cred c-aș fi preferat să mă certe decât să-l văd atât de trist și de copleșit de necazuri.
Cele trei ore despre care vorbise trecură cu o încetineală exasperantă; îți venea să crezi că această noapte nu se va mai sfârși vreodată. Stelele păliră în cele din urmă și cerul se albi: era dimineață. Se va lumina în curând. Dar, odată cu ivirea zorilor, frigul se făcu și mai pătrunzător; aerul care intra în coliba era înghețat.
Dacă-I vom mai găsi pe Suflețel, va mai fi în viață? Oare ce speranță mai puteam avea? Cine putea ști dacă ziua nu va aduce din nou zăpadă? Dar nu o aduse. Cerul, în loc sa se acopere ca în ajun, se umplu de-o lumina trandafirie, care anunța timp bun. Când lumina rece a dimineții dădu tufișurilor și copacilor forma lor obișnuită, ieșirăm din nou din colibă. Vitalis se înarma cu un ciomag serios și eu am făcut la fel. Capi nu mai părea ca se afla sub impresia groazei ce-l paralizase noaptea trecută și, privindu-I pe stăpânul nostru în ochi, nu aștepta decât un semn pentru a o lua înainte.
În timp ce noi căutam pe zăpadă urmele lui Suflețel, Capi își înălță capul și începu să latre bucuros; însemna că trebuia să căutăm pe sus, nu pe jos. Și, într-adevăr, am văzut că zăpada de pe acoperișul colibei fusese răscolită pana la o creanga groasa ce stătea aplecată deasupra lui.
Am privit spre creanga de stejar și, pornind de aici, nu a fost greu sa vedem în vârful copacului, ghemuita între două crengi, o mogâldeață întunecată. Era Suflețel. Speriat de urletele lupilor și ale câinilor, se suise pe acoperișul colibei, când noi ieșisem, și, de acolo, se avântase pe stejar, unde, crezându-se în siguranță, rămăsese ghemuit, fără să răspundă chemărilor noastre. Bietul animal, atât de friguros, probabil că era înghețat.
Stăpânul meu îl striga încet, dar Suflețel nu se mișcă, rămânând nemișcat, ca și cum ar fi fost mort. Vitalis continuă să-l strige, dar Suflețel nu dădu niciun semn de viață. Trebuia să-mi răscumpăr neglijența din noaptea trecută.
- Dacă vrei, mă duc să-l iau.
- Îți vei frânge gâtul.
- Nu-i niciun pericol.
Nu prea era adevărat ce spusesem, din contră, era periculos, dar, mai ales, era greu: copacul era gros și, în plus, era acoperit de zăpadă în partea expusă vântului. Învățasem de mic să mă cațăr în copaci și căpătasem o oarecare îndemânare. Câteva crengi crescuseră de-a lungul copacului. Le-am folosit ca pe niște trepte și, cu toate ca eram orbit de zăpada care îmi cădea în ochi de pe crengile pe care mâinile mele le atingeau, am ajuns repede la o cracă groasă. De acolo, urcarea devenea ceva mai ușoară; trebuia numai sa fiu atent sa nu alunec din cauza zăpezii.
Îi vorbeam încet lui Suflețel, care nu se mișca, dar care mă privea cu ochișorii lui strălucitori. Tocmai ajunsesem aproape de el și întinsesem mâna să-l prind, când sări pe-o altă cracă. L-am urmat pe această cracă, dar oamenii, din păcate, chiar și copiii, sunt inferiori maimuțelor când e vorba să sară prin copaci.
Probabil că n-aș fi reușit niciodată să-l ating pe Suflețel, dacă ramurile n-ar fi fost acoperite cu zăpadă. Această zăpadă însă îi udase lăbuțele, obosindu-I repede. Coborî din cracă în cracă și de-acolo pe umerii stăpânului sau, ascunzându-se imediat sub cojoc. Îl găsisem pe Suflețel, dar asta nu era totul: trebuia să căutăm și câinii. După câțiva pași, am ajuns din nou în locul unde fusesem noaptea trecută.
Băiatul știe că e periculos. Chiar spune că nu e adevărat ce îi spune lui Vitalis, că nu e niciun pericol. Și urcă oricum, în zăpadă, pe un copac înghețat, orbit de zăpadă care îi cade în ochi.
Nu o face ca să fie erou. O face pentru că nu suportă să stea jos și să aștepte când e vina lui că lucrurile s-au stricat.
Ce mi se pare uman în scena asta e că Suflețel fuge de el. Băiatul urcă cu tot efortul ăsta, ajunge aproape, întinde mâna, și maimuța sare pe altă cracă. Și el o urmează. Fără să renunțe, fără să se supere, știind că e inferior unei maimuțe când e vorba de sărit prin copaci și urcând oricum.
Și Suflețel coboară până la urmă nu pentru că băiatul l-a convins, ci pentru că labele i s-au udat în zăpadă și s-a obosit. Un final mic și ușor ridicol după tot efortul ăla. Și totuși exact asta îl face real.
Uneori lucrurile nu se rezolvă pentru că ai făcut ceva măreț. Se rezolvă pentru că ai stat acolo suficient de mult.
Acum, ziua, ne-a fost ușor să ghicim ce se petrecuse: zăpada păstra urmele morții câinilor. Lăsând cabana, unul după altul, au mers pe lângă pereții colibei și urmele lor se vedeau clar pe vreo douăzeci de metri; apoi, urmele dispărură. Se vedeau altele, unde săriseră lupii asupra câinilor, și altele care spuneau pe unde îi târâseră, după ce-i doborâseră.
Nu mai erau deloc urme de câini, cu excepția unei dâre roșii care însângera zăpada ici și colo. Nu aveam de ce să ne continuăm cercetările mai departe: cei doi câini fuseseră strangulați și duși mai departe pentru a fi devorați în vreun mărăciniș. De altfel, era important să ne ocupăm imediat de Suflețel, care trebuia să fie încălzit.
Am intrat în colibă și, în timp ce Vitalis îi ținea lăbuțele în fața focului, așa cum faci cu copiii, eu i-am încălzit bine pătura și l-am învelit în ea. Dar ar fi trebuit să-l așezăm într-un pat bine încălzit și, mai ales, să-i dăm o băutură caldă, pe care n-o aveam însă nici noi; eram mulțumiți totuși că aveam focul. Stăpânul meu și cu mine ne-am așezat în preajma acestuia fără să mai spunem nimic și am rămas așa nemișcați, privind jocul flăcărilor.
- Bietul Zerbino, biata Dolce, bieți prieteni!
Am murmurat fiecare dintre aceste cuvinte pentru sine, sau cel puțin le gândeam în Suflețele noastre. Fuseseră camarazii noștri și la bine și la rău, iar pentru mine, în zilele de disperare și de singurătate, prietenii mei, aproape copiii mei.
Nu puteam să mi-o iert; dacă aș fi făcut cum trebuie de Gardă, dacă n-aș fi adormit, n-ar fi ieșit din colibă, iar lupii n-ar fi îndrăznit să ne atace aici; ar fi fost ținuți la distanță, speriați de foc.
Aș fi vrut ca Vitalis să mă certe, să mă bată. Dar el nu spunea nimic, nici măcar nu mă privea; stătea cu capul aplecat deasupra vetrei: desigur, se gândea la ce vom face fără câini.
Ce m-a oprit în scena asta e că băiatul nu plânge. Nu urlă, nu se prăbușește. Stă lângă foc și tace și pune lemne și se uită la flăcări. Și în tăcerea asta e toată vinovăția pe care nu știe cum s-o ducă.
Voia să fie certat. Voia să fie bătut chiar. Nu pentru că merită pedepsit, ci pentru că pedeapsa ar fi fost mai ușoară decât tăcerea lui Vitalis. Când cineva pe care îl respecți tace în loc să te certe, e mult mai greu de purtat decât orice reproș.
Și ce mă lovește e că băiatul știe exact ce s-a întâmplat și de ce. Nu se ascunde în scuze, nu spune că nu e vina lui. Spune direct: dacă n-aș fi adormit, nu ieșeau, nu mureau. Atât. Fără să dramatizeze, fără să ceară iertare zgomotos. Doar cu greutatea aia care rămâne când știi un lucru și nu îl poți schimba.
Câinii sunt numiți la final frații lui, aproape copiii lui. Și în cuvintele astea e tot ce cartea nu spune explicit despre cât de singur fusese băiatul înainte să îi aibă pe ei.
