Poemul Hanului cu urși, în volumul Nuvele și povestiri - Vasile Voiculescu, Editura Cartex, 2008
Duminica, în preajma hanului pe lângă horă se înfiripa și oleacă de târg, adică se strângeau nu numai localnicii, ci venea lume streină din satele vecine, cu tot soiul de mărfuri spre vânzare. Hora începea după-amiaza; jur împrejurul bătăturii se așezau lavițe, pentru privitori. Taraful sta cocoțat în mijloc, pe un fel de podea de scânduri, ridicată pe stâlpi ca la doi stânjeni de pământ, unde urcau pe-o scăricică ce se lua numaidecât. Asta, ca să se împiedice certurile și bătăile între flăcăii satului și cei streini. Ai noștri porunceau un joc sau un cântec. Veneticii, ca să se arate tari, porunceau altul. Lăutarii șovăiau, nu știau ce să facă. Cearta se spărgea în capul lor. Dacă ascultau de unu, potrivnicii nu săreau pe aceștia, care-i așteptau cu cuțitele scoase, ci tăbărau pe țigani, că nu le făceau gustul, îi băteau, spărgeau viorile, rupeau arcușurile. Oană a găsit dezlegarea așa cum văzuse la Huțula - a urcat pe țigani în văzduh, unde nu-i mai ajungeau bâtele și cuțitele harțăgoșilor.
- Ați scăpat, ciorilor, v-ați suit pe cracă, le strigau ciudoși vrăjmașii, când lăutarii începeau brâul în loc de învârtita cerută de tabăra cealaltă, și nu se mai făcea nici o încăierare.
Dar o neorânduială mult mai grozavă, pe care Oană n-o putuse împiedica și care pe noi ne răsturna pentru multă vreme, era furatul fetelor din horă. Un flăcău căruia îi era dragă o fată pe care părinții nu voiau să i-o dea se înțelegea cu o haită de fârtați, rude ori prieteni, și în focul jocului, când nimenea nu se aștepta, se repezeau ca un stol de ereți în horă și-n vălmășeală răpeau fata dintre surate și fugeau cu ea. Până să se dezmeticească părinții, lumea, până să se alcătuiască o poteră de alți flăcăi care să-i urmărească, se făceau nevăzuți cu prada. Hoțul își ducea mândra acasă la părinții lui și curând se sfârșea cu nuntă. De obicei fata era mai dinainte înțeleasă cu feciorul. Dar întâmplarea mă tulbura aidoma cu cea din basm, când smeul fură și o ascunde pe tărâmul celălalt pe Cosânzeana.
Dar îndeobște hora se petrecea fără întâmplări de acestea. Și când se pleca soarele în chindi taraful începea chindia, însemna sfârșitul. Toți, amestecați, se prindeau de umeri și încingeau un joc nebun. Era cel din urmă. Fetelor, nevestelor, copiilor nu [le] mai era îngăduit să mai stea. Trebuia să plecăm acasă, la muls vite|le], la adus apă, la învârtit mămăliga. Rămâneau numai feciorii, care porneau jocurile lor voinicești, ținându-se câte doi-doi de brațe și chiuind ca-n codru. Cum plecau și streini mai departe, țiganii îndrăzneau să coboare, mai ales că venea refeneaua cu băuturi și cântece la ureche.
Se prezintă foarte frumos atmosfera unei lumi de demult, în care hora nu era doar un dans, ci un moment important pentru întreaga comunitate. Mi s-a părut interesant felul în care oamenii se adunau, se distrau, dar în același timp existau și conflicte între flăcăi. Partea cu lăutarii ridicați de Oană mi s-a părut deosebită, deoarece aduce un element de magie și transformă întâmplarea într-o poveste aproape de basm. De asemenea, episodul cu furatul fetelor arată tradițiile vechi și cât de diferite erau obiceiurile față de cele din prezent. Fragmentul transmite o imagine vie a satului și a oamenilor, cu bucurii, rivalități și tradiții care dau farmec acelei perioade.
Joia îl trimitea pe Oană departe, la oraș, cu brișca goală, și știam că e vineri fiindcă hangiul se întorcea seara și descărca brișca umplută vârf cu sacii de marfă cumpărată.
Sâmbătă se petreceau pregătirile grabnice pentru minunile duminicii. Se măturau iar curtea și ograda, se curățau și coșarele, se bătătorea cu maiul tărâmul horei, râmat de porci și râcâit de găini. lar pe arșițele mari se aninau crengi de tufar verde deasupra lavițelor, să se umbrească privitorii fără acoperiș, sus și deasupra foișorului, unde se coceau lăutarii, ceea ce împrăștia un iz sănătos și proaspăt, ce tăia pe cel de sudoare al horei, cu tot busuiocul și rosmarinul pe care fetele îl purtau în sân și la cingători.
Jalnica minune a Ilenii nebuna am descoperit-o destul de târziu. Într-o sărbătoare, s-a abătut la horă o arătare, ca o femeie înaltă, deșirată, cu părul despletit curgându-i pe spate și cu un fel de rochie lungă, albă, târâș după ea. Lumea s-a dat la o parte - Ileana nebună! Ileana nebuna își cată ibovnicul! Ea s-a ridicat pe vârful picioarelor, a pus palma sub frunte și a privit ascuțit peste mulțime. Apoi a plecat fără o vorbă. Toți s-au sfiit de ea cu un fel de smerenie: înnebunise din dragoste. Acum scăpase de acasă, unde o țineau închisă. Numaidecât în urma ei se ivi un bătrân prăpădit, taică-su, și se luă după ea. Nu făcea nici un rău, decât că rătăcea zănatică pe drumuri, de unde cu greu o aduceau îndărăt.
Dar hanul încrusta nu numai zilele săptămânii, ci în rând cu /cuvânt indescifrabil] vestea marilor schimbări ale anului.
Așa de pildă, înainte de sosirea rândunelelor, hanul ne spunea că vine primăvara. În curtea lui deshăma calul de la o cotigă boșoroagă Galat spoitorul, cu smalaua și tărhatul lui. Știam că suntem la Florii, în preajma Paștelui, și trebuie să ne gătim de cozonaci și pască. Numaidecât aprindea focul și înjgheba o vatră, dancii umpleau satele strigând pe la toate porțile: spoim tingiri, spoim cazane! Galat avea locuința într-o margine a orașului, dar avea învoială cu hanul, care de luminatele sărbători se curăța, se spoia, se dichisea și-și arginta din nou toată văsăria.
Satul cobora jos la han cu ciublele de aramă și le da pe mâna meșterului, care, din urâte și coclite, altă minune, le făcea de argint.
Galat, țigan turcesc, se purta cu șalvari, ca și nevastă-sa, ceea ce ne umplea de un fel de scârbă; muiere cu pantaloni! Amândoi, așezați turcește jos, frecau cu șomoioagele de câlți adâncul vaselor, în care apoi ne răsfrângeam ca-n oglinzi. Când isprăveau treaba, cârdul spoitorilor își lua zborul înapoi. Praznicul sfinților Constantin și Elena ni-l vestea iarăși hanul.
Autorul reușește să creeze o imagine foarte vie a vieții de la țară și a felului în care hanul era centrul tuturor întâmplărilor. Partea despre Ileana nebuna mi s-a părut tristă, dar și emoționantă, pentru că arată cum comunitatea o privea cu milă și respect, nu doar cu teamă. De asemenea, este interesant cum hanul devine un fel de "martor" al trecerii timpului, anunțând schimbările anotimpurilor și sărbătorile. Fragmentul transmite nostalgia unei lumi vechi, plină de tradiții și obiceiuri, care astăzi pare aproape desprinsă dintr-o poveste.
Urșii erau nimic pe lângă el. Atunci a ieșit din gloată un creștin umblat prin streini și a cerut lui Oană ca la o oca de vin negru din cel mai tare și mai vechi, scos de la boasca din fundul becurilor, a mai turnat în el o litră de țuică de drojdie bătrână, a adăugat doi pumni de sare măruntă, a plămădit, a descântat și a bătut sticlă până a făcut spume, apoi a sculat pe pătimaș și i-a dat-o. Ăsta, fără să mai întrebe ce e, a pus-o la gură și a băut-o toată pe nerăsuflate, a făcut o dată hă, de ne-am speriat, și s-a culcat la fel... Curgeau gârlă șiroaiele de sudori de pe el. Peste două ceasuri s-a sculat sănătos și de bucurie a mai băut o oca, de data asta vin fără sare, numai cu adaos de drojdie bătrână, păstrată numai pentru leac.
Toamna se vestea cu același popas legănat al turmelor la Hanul cu urși. Dar mai ales cu păstrămurile și cârnați pe care hanul le întindea afară la uscat, ca gospodinele rufele pe garduri.
Mi s-a părut interesant felul în care oamenii apelau la leacuri bătrânești și la experiența celor "umblători prin streini", ceea ce arată credința lor în metode simple, păstrate din generație în generație. Descrierea toamnei prin imaginea păstrămurilor și a cârnaților întinși la uscat creează o senzație de căldură și de viață de sat. Fragmentul are un farmec aparte, deoarece transformă lucrurile obișnuite într-o poveste plină de culoare și nostalgie.
