Rivali divini - Rebeca Ross, Editura Corint, 2023
Traducere din limba engleză de Loredana Voicilă.
Dușmani de moarte
CINCI LUNI MAI TÂRZIU
CINCI LUNI MAI TÂRZIU
Iris alerga prin ploaie, cu tocul de la pantof rupt și un trenci zdrențuit pe ea. Speranța care i se zbătea nebunește în piept îi conferea viteză și noroc în timp ce traversa șinele de tramvai din centru. Așteptase ziua aceasta săptămâni întregi, și se știa pregătită. Chiar dacă era udă până la piele, șchiopăta și îi era foame.
Primul fior de disconfort a apărut atunci când a pășit în foaier. Era o clădire veche, ridicată înainte să fi fost alungați zeii. Câteva dintre aceste divinități moarte erau pictate pe tavan și, în ciuda crăpăturilor și a luminii slabe de la candelabrele joase, Iris își ridica mereu privirea spre ele. Zeii și zeițele dansau printre nori, îmbrăcați în robe lungi, aurite, cu stele sclipindu‑le în păr, în vreme ce privirile le alunecau spre pământ. Uneori i se părea că ochii aceia pictați o urmăresc, și Iris încerca să‑și alunge fiorii. Acum, fata și‑a scos pantoful scâlciat din piciorul drept și s‑a grăbit spre lift, șchiopătând, gândurile despre zei împrăștiindu‑se rapid odată ce a început să se gândească la el. Poate că ploaia îl încetinise și pe Roman, așa că încă mai avea o șansă!
Iris este optimistă chiar și în situațiile în care circumstanțele nu sunt de partea ei. Nu pierde timpul gândindu-se la ce merge prost. Îl folosește ca să rămână atentă la ce este important.
Iris a așteptat un minut întreg. Liftul hodorogit era probabil blocat tocmai astăzi, prin urmare fata s‑a hotărât să urce pe scări, grăbindu‑se spre al patrulea etaj. Când a împins în cele din urmă ușile grele de la Gazeta de Oath, Iris era asudată și tremura. A fost întâmpinată de lumina galben spălăcită a lămpilor cu gaz, de aroma ceaiului tare și de agitația matinală pe care o implica pregătirea ziarului. Întârziase patru minute.
Iris a rămas nemișcată, în mijlocul zumzetului, privirea alunecându‑i spre biroul lui Roman.
Era gol, așa că Iris s‑a bucurat, asta până când ochii i s‑au oprit asupra panoului cu sarcini de lucru și l-a văzut pe Roman acolo, așteptând‑o să‑și facă apariția. De cum li s‑au întâlnit privirile, tânărul i‑a zâmbit leneș și s‑a întins spre capătul de sus al panoului, smulgând o bucată de hârtie din piuneză. Ultima sarcină. Iris nu s‑a clintit; nici măcar atunci când Roman Kitt a dat roată nișelor ca să o întâmpine. Bărbatul era înalt și suplu, cu pomeți cizelați, care ar fi putut să taie în piatră, și a fluturat hârtia în aer, astfel încât Iris să nu poată ajunge la ea. Foaia aceea de hârtie pe care ea și‑o dorea atât de tare.
- Ai întârziat din nou, Winnow! a întâmpinat‑o el. A doua oară în această săptămână.
- Nu știam că ții socoteala, Kitt. Rânjetul i‑a dispărut de pe chip atunci când privirea i s‑a oprit la mâinile ei în care Iris își legăna pantoful rupt.
- Se pare că de această dată ai avut ceva necazuri.
- Chiar deloc, a răspuns ea, ridicându‑și bărbia. Am plănuit să se întâmple, desigur.
- Ai plănuit să îți rupi tocul?
- Ca tu să primești această ultimă sarcină.
- Atunci, mă iei cu binișorul? a ridicat din sprânceană tânărul. Surprinzător! Ar fi trebuit să ne duelăm până la moarte. Iris a pufnit.
- O exprimare hiperbolică, Kitt. Lucru pe care, apropo, îl faci adesea în articolele tale. Ar trebui să fii atent la această înclinație dacă vei ajunge editorialist. Era o minciună. Iris citea arareori ceea ce scria el. Dar Roman nu știa asta. Băiatul și‑a mijit ochii.
- Ce e așa "hiperbolic" în faptul că soldații dispar pe front? Lui Iris i s‑a făcut stomacul ghem, dar a reacționat zâmbind vag.
- Acesta este subiectul ultimei sarcini? Mersi că mi‑ai spus! Iris i‑a întors spatele lui Roman și a pornit printre nișe, spre biroul ei.
- Nu are nicio importanță că îl știi! a insistat el, urmând‑o. Eu am primit sarcina. Iris a ajuns la biroul ei și și‑a aprins lampa.
- Desigur, Kitt. El nu pleca. Stătea în continuare lângă nișa ei, urmărind‑o cum își depozitează geanta cu model de tapiserie și pantoful cu toc înalt distrus de parcă ar fi fost o decorație onorifică. Iris și‑a scos trenciul. Roman îi acorda arareori atât de multă atenție, și asta a făcut‑o să‑și verse suportul cu creioane.
- Ai nevoie de ceva? l‑a întrebat, grăbindu‑se să‑și strângă creioanele înainte să se rostogolească de pe birou. Bineînțeles că unul a alunecat, aterizând chiar dinaintea ghetelor lui din piele. Tânărul nu s‑a deranjat să‑l ridice pentru ea, așa că Iris și‑a înghițit blestemele și s‑a aplecat ca să‑și recupereze singură creionul, băgându‑i de seamă încălțările lustruite cu scuipat.
- Vei scrie propriul tău articol despre soldații dispăruți, a informat‑o Roman. Chiar dacă nu ai la dispoziție toate informațiile legate de sarcină.
- Și asta te îngrijorează, Kitt?
- Nu, normal că nu. Iris l‑a privit, cercetându‑i chipul. Și‑a așezat apoi suportul cu creioane în capătul biroului, astfel încât să nu mai riște să‑l răstoarne.
- Ți s‑a spus vreodată că‑ți mijești ochii atunci când minți? Băiatul s‑a încruntat și mai adânc.
- Nu, însă asta doar pentru că nimeni nu m‑a analizat atât de mult ca tine, Winnow. Cineva de la un birou învecinat a chicotit. Iris s‑a înroșit și a luat loc pe scaun. A încercat să dea o replică inteligentă, dar nu i‑a venit niciuna în minte, pentru că, din păcate, adevărul era că tânărul era chipeș și îi atrăgea adesea privirea. Așa că Iris a făcut singurul lucru pe care îl putea face: s‑a rezemat de spătarul scaunului și i‑a oferit lui Roman un zâmbet strălucitor. Unul care i se reflecta în privire, încrețindu‑i cozile ochilor. Băiatul s‑a întunecat imediat, exact așa cum Iris se și aștepta. Roman se enerva atunci când îi zâmbea așa. Asta îl făcea întotdeauna să se retragă.
- Noroc cu sarcina ta! i‑a urat ea veselă.
- Iar tu distrează‑te cu anunțurile funerare! i‑a răspuns Roman arțăgos, îndreptându‑se în sfârșit spre nișa lui care era - din nefericire - la doar două birouri depărtare. Lui Iris i s‑a topit zâmbetul de pe buze de cum și‑a întors spatele. Încă privea în gol în direcția lui când Esther Prindle și‑a făcut apariția în câmpul ei vizual.
- Ceai? a întrebat‑o Esther, ridicând o cană. Arăți de parcă ți‑ar prii, Winnow! Iris a oftat.
- Da, mulțumesc, Prindle!
A acceptat propunerea, dar a lăsat‑o cu un pocnet dur pe birou alături de teancul de necrologuri care o așteptau să le sorteze, redacteze și bată la mașină. Dacă ar fi ajuns la timp ca să pună mâna pe sarcină, Roman ar fi fost acela care ar fi sortat acum printre acele necazuri așternute pe hârtie. Iris s‑a holbat la teanc, aducându‑și aminte de prima zi de muncă, în urmă cu trei luni. Cum Roman Kitt fusese ultimul care îi strânsese mâna și se prezentase, apropiindu‑se de ea cu falca încleștată și ochi reci și ageri. De parcă ar fi încercat să aprecieze în ce măsură reprezenta Iris o amenințare pentru el și poziția lui la Gazetă. Nu a trecut mult timp până când Iris a aflat ce gândea cu adevărat despre ea. Doar jumătate de oră, în fapt, după ce îl cunoscuse. Îl auzise din greșeală spunându‑i unuia dintre redactori: "Ea nu va reprezenta o competiție pentru mine. Chiar deloc. A renunțat la școală când era în ultimul an la Windy Grove." Cuvintele lui încă o usturau. Nu se așteptase să fie prietenă cu el vreodată. Cum ar fi fost cu putință când amândoi concurau pentru aceeași poziție de editorialist? Dar atitudinea lui pompoasă nu făcuse decât să‑i întărească dorința de a‑l înfrânge. Fusese alarmant și faptul că Roman Kitt știa mai multe despre ea decât ea despre el. Ceea ce implica faptul că Iris fusese nevoită să‑i dezgroape secretele. În cea de‑a doua zi de muncă, se dusese la cea mai prietenoasă persoană din redacție. Esther.
- De câtă vreme lucrează Kit aici? o întrebase Iris.
- De aproape o lună, îi răspunsese Esther. Așa că să nu‑ți faci griji că ar putea avea mai multă experiență! Cred că aveți șanse egale să fiți promovați.
- Și familia lui cu ce se ocupă?
- Bunicul lui a fost unul dintre pionierii căilor ferate.
- Deci familia lui are bani.
- Poate, spusese Esther.
- Unde a făcut școala?
- Cred că la Devan Hall, dar nu sunt sigură. O școală prestigioasă unde majoritatea părinților bogați din Oath își trimiteau odraslele răsfățate. În contrast cu umila Windy Grove a lui Iris. Descoperirea aproape că o făcuse să se crispeze, dar perseverase:
- Îi face curte cuiva?
- Nu, din câte știu eu, îi răspunsese Esther, ridicând din umeri. Dar nu ne împărtășește prea multe lucruri din viața lui personală. De altfel, chiar nu prea știu multe despre el - în afară de faptul că nu îi place ca lumea să îi atingă lucrurile de pe birou.
Satisfăcută într‑o oarecare măsură de informațiile nou aflate, Iris hotărâse că cea mai bună strategie pe care putea să o adopte era să își ignore rivalul. În cea mai mare parte a timpului putea să se prefacă pur și simplu că nu există. Curând, avea să descopere însă că asta urma să fie din ce în ce mai dificil, deoarece amândoi trebuiau să se întreacă pentru a ajunge la panoul cu sarcinile săptămânale. Iris reușise în mod triumfal să pună mâna pe prima. Roman o obținuse pe a doua, dar asta doar pentru că îl lăsase ea. Astfel avusese ocazia să citească unul dintre articolele lui în ziar. Iris stătuse aplecată deasupra biroului ei și citise ce scrisese Roman despre un jucător de baseball pensionat - un sport de care lui Iris nu îi păsase niciodată, dar de care se trezise brusc fermecată grație întru totul stilului inteligent și expresiv de a scrie al lui Roman. Iris fusese cucerită de fiecare cuvânt, simțise cusăturile mingii de baseball în palma ei, noaptea caldă de vară, energia publicului de pe stadion...
Competiția dintre Iris și Roman este captivantă. Ține cititorul în priză de fiecare dată când cei doi interacționează. Ei sunt diferiți, dar au în comun mai multe lucruri decât cred, inclusiv tiparnițele care îi ajută să comunice unul cu altul de oriunde. Așa ajunge Iris să îi scrie lui Roman. Scrisorile ei către fratele său ajung la rivalul ei și el îi răspunde, fără să menționeze că știe cu cine vorbește.
