Hobbitul - J.R.R Tolkien, Editura RAO, 2012
traducere din limba engleză de Irina Horea.
A fost odată un hobbit care locuia într-o gaură în pământ. Nu era o vizuină din acelea antipatice, murdare sau umede, pline de capete sau cozi de viermi și cu miros de mâl; nu era nici nisipoasă sau lipsită de apă, sau o vizuină în care să n-ai pe ce să te așezi sau pe ce să mănânci; era o vizuină de hobbit, și asta înseamnă confort. Avea o ușă rotundă ca un hublou, vopsită în verde, și drept în mijlocul ei era o clanță ca un buton de alamă, galbenă și lucioasă. Ușa dădea pe un culoar în formă de tub, ca un tunel; dar un tunel cât se poate de confortabil, fără fum, cu pereții căptușiți cu lemn, cu dale pe jos și cu covor, cu scaune lustruite și multe, multe cuiere pentru haine și pălării - pentru că hobbitul era întotdeauna bucuros de oaspeți. Tunelul șerpuia și tot șerpuia, pătrunzând pe ocolite până în inima Dealului - "Dealul", așa îi spunea toată lumea - cale de mai mulți kilometri în jur. Tunelul avea multe uși mici și rotunde, întâi pe o parte, apoi pe cealaltă. Etaj nu exista. Așa e la hobbiți. Dormitoarele, băile, beciurile, cămările (multe cămări!), dulapurile (avea încăperi întregi pentru haine!), bucătăriile, sufrageriile, toate erau la același nivel și dădeau pe același culoar. Cele mai bune încăperi erau cele de pe partea stângă (îndată după intrare); erau singurele care aveau ferestre, ferestre rotunde, îngropate adânc în perete; dădeau în grădina lui și în pajiștile care se întindeau dincolo de grădină, coborând până la râu.
Hobbitul de care vă vorbesc era un hobbit cu stare și numele lui era Baggins. Familia Baggins trăia pe lângă Deal de când lumea și toți o considerau foarte respectabilă, nu numai pentru că cei mai mulți dintre membrii ei erau buni gospodari, dar și pentru că nu făcuseră niciodată nimic neașteptat; știai perfect ce va spune un Baggins despre o problemă sau alta, fără să-ți mai bați capul să-l întrebi. Povestea de față este despre un membru al familiei Baggins care s-a trezit antrenat într-o aventură, făcând și spunând lucruri cu totul neașteptate, cu care ocazie și-a pierdut respectul vecinilor și, în schimb, a câștigat... ei, o să vedeți dacă, până la urmă, a câștigat ceva.
Mama acestui hobbit al nostru... Dar, de fapt, ce este un hobbit, mă întrebați? Eu cred că astăzi hobbiții au nevoie de o descriere pentru că ei s-au înstrăinat și au devenit cam scumpi la vedere cu Oamenii Mari, cum ne spun ei nouă. Ei sunt (sau au fost) mici de stat, cam jumătate cât noi și mai mici decât Piticii bărboși. Hobbiții nu au barbă. Fac vrăji puține sau chiar deloc, în afară de cele obișnuite, de fiecare zi - care îi ajută să dispară repede și pe nesimțite când oamenii voluminoși și neghiobi ca noi apar poticnindu-se și fac zgomot ca de elefant, care se aude la un kilometru. Sunt cam burtoși, se îmbracă în culori stridente (mai ales verde și galben); nu poartă pantofi pentru că le cresc tălpi naturale și o blană de păr des, călduros și negru pe picioare, ca părul de pe cap (care e buclat); au degete lungi, negre și îndemânatice, o față binevoitoare și un râs gros și gălăgios (mai ales după masa de seară pe care o iau de două ori pe zi, atunci când reușesc s-o obțină). Acum știți destul ca să aveți o bază de pornire.
Deci, după cum spuneam, mama hobbitului nostru, adică a lui Bilbo Baggins, a fost celebra Belladonna Took, una dintre cele trei fiice remarcabile ale Bătrânului Took, căpetenia hobbiților, care locuia pe cealaltă parte a Apei - râulețul care curge la picioarele Dealului. Se spunea adesea (în alte familii) că odată, de mult, unul dintre strămoșii Took și-ar fi luat drept nevastă o zână. Aceasta era, firește, absurd, dar era clar că, față de trăsăturile hobbiților, clanul Took avea ceva neobișnuit și, din când în când, câte unul dintre ei trăia o aventură extraordinară. Dispărea discret și familia ținea totul în secret; dar era foarte clar că familia Took nu era chiar atât de respectabilă ca familia Baggins, cu toate că era, fără doar și poate, mai înstărită.
Nu cumva să credeți că Belladonna Took a trăit vreo aventură neobișnuită după ce a devenit doamna Bungo Baggins. Bungo - adică tatăl lui Bilbo - i-a construit (în parte cu banii ei) cea mai luxoasă vizuină de hobbit din câte au existat vreodată, atât sub Deal, cât și deasupra sau pe celălalt mal al Apei. Și acolo au rămas toată viața. Totuși, e probabil că Bilbo, singurul ei fiu, cu toate că arăta și se purta de parcă ar fi fost o copie a tatălui său, solid și demn de încredere, avea un "ceva" ciudat, care-i venea de la familia Took și care abia aștepta să iasă la iveală. Ocazia nu s-a ivit însă decât după ce a crescut mare, pe la cincizeci de ani, când locuia în frumoasa vizuină construită de tatăl lui, pe care v-am descris-o mai devreme, și după ce s-a stabilit acolo, după câte se părea, pentru totdeauna.
Printr-o întâmplare ciudată, într-o dimineață de demult, în liniștea lumii, pe vremea când zgomotul era mai mic și verdeața mai abundentă, iar numărul hobbiților și prosperitatea lor erau încă destul de mari, în timp ce Bilbo Baggins stătea în ușa casei lui, după ceaiul de dimineață, trăgând dintr-o pipă uriașă de lemn care îi ajungea până aproape de degetele de la picioare, acoperite cu păr (frumos periat), trecu pe acolo Gandalf.
Gandalf! Dacă ați fi auzit doar un sfert din ce am auzit eu despre el, iar eu am auzit doar o parte foarte mică din tot ce s-ar putea auzi, ați fi fost pregătiți să ascultați poveștile cele mai fantastice. Pe oriunde trecea, răsăreau în mod neașteptat fel de fel de istorii și de aventuri. Nu mai trecuse de ani de zile pe aici, pe la umbra Dealului - de fapt, de când murise prietenul lui, Bătrânul Took - așa că hobbiții aproape că-i uitaseră înfățișarea. Fusese plecat dincolo de Deal, dincolo de Apă, cu treburi de-ale lui, încă de pe vremea când erau cu toții copii, hobbiței și hobbițele. Singurul lucru pe care l-a văzut în dimineața aceea încrezătorul Bilbo a fost un bătrân cu baston. Avea o pălărie albastră, înaltă și ascuțită, o pelerină lungă, cenușie, o eșarfă de mătase, peste care atârna barba lui albă și lungă până dincolo de brâu, și niște cizme negre, uriașe.
- Bună dimineața! spuse Bilbo. "Și chiar că e bună", se gândi el. Soarele strălucea și iarba era foarte verde.
Dar Gandalf se uită la el pe sub sprâncenele lungi și stufoase care-i ieșeau de sub borul pălăriei umbroase.
- Cum adică? spuse. Îmi urezi o dimineață bună, sau vrei să spui că dimineața e bună, fie că vreau eu sau nu; sau vrei să spui că te simți bine azi, de dimineață; sau că e o dimineață care te face să vrei să fii bun.
- Toate laolaltă, spuse Bilbo. Și mai e și o dimineață foarte bună ca să fumezi o pipă în aer liber. Dacă aveți o pipă la dumneavoastră, vă rog să luați loc și să vă serviți din tutunul meu. Nu vă grăbiți, căci avem toată ziua în fața noastră.
După care Bilbo se așeză într-un fotoliu lângă ușă, încrucișă picioarele și suflă un inel de fum, frumos și cenușiu, care urcă, zburând, fără să se destrame și se depărtă, plutind, peste Deal.
- Foarte frumos, spuse Gandalf. Dar eu, azi, n-am timp să fac rotocoale de fum. Caut pe cineva cu care să pornesc într-o expediție pe care o pregătesc, dar e foarte greu de găsit un amator.
- Cred și eu. Prin părțile astea! Noi suntem cuminți și liniștiți și nu ne plac aventurile. Nuuuuu! Sunt nesuferite, incomode, îți strică liniștea și te fac să întârzii la masă. Nu știu ce-or fi găsind unii la ele, spuse hobbitul nostru, domnul Bilbo Baggins, și, vârându-și degetele mari pe după bretele, scoase un rotocol de fum și mai grozav ca primul.
Își luă apoi corespondența de dimineață și începu să citească prefăcându-se că nu-l mai bagă în seamă pe bătrân. Hotărâse că nu era de soiul lui și ar fi dorit să-l vadă plecând. Bătrânul însă nici vorbă să se miște. Stătea sprijinit în baston, fixându-l pe Bilbo, fără să scoată o vorbă, până când hobbitul începu să se simtă stânjenit, ba chiar se și supără puțin.
- Ziua bună, spuse hobbitul, în cele din urmă. Noi nu vrem niciun fel de aventuri pe aici, mulțumesc, încercați-vă norocul în cealaltă parte a Dealului sau dincolo de Apă.
Asta însemna, de fapt, că discuția luase sfârșit.
- La dumneata "Ziua bună" are mai multe înțelesuri, spuse Gandalf. Și de data asta înseamnă că vrei să scapi de mine și că ziua n-o să fie bună decât dacă plec!
- Nici pomeneală, domnul meu, nici pomeneală!... Dar stați puțin, mi se pare că vă cunosc numele!
- Ba da, dragul meu domn, ba da. Și să știți că și eu îl cunosc pe al dumitale: domnul Bilbo Baggins. Îmi știi numele, cu toate că nu-ți amintești că e vorba despre mine. Eu sunt Gandalf, și "Gandalf" e totuna cu subsemnatul. Când te gândești că am trăit s-l văd pe fiul Belladonnei Took că mă ia cu "Ziua bună", de parcă aș fi venit la ușa lui să vând nasturi!
- Gandalf! Gandalf! Doamne, Dumnezeule! Nu cumva e vorba de vrăjitorul călător care i-a dat Bătrânului Took o pereche de butoni cu diamant fermecați, care se prindeau și nu se mai desprindeau decât la poruncă? Nu cumva sunteți cel care spunea la petreceri povești minunate cu balauri și spiriduși, și uriași, și prințese salvate, și norocul neașteptat al unor fii de văduvă? Sau cel care făcea focuri de artificii deosebit de frumoase? Mi-aduc și acum aminte de ele! Le aprindea bunicul Took în ajunul solstițiului de vară. Erau grozave! Se ridicau ca niște lalele mari de foc sau flori de gura-leului sau de salcâm galben și pluteau peste întuneric toată seara. (Cred că v-ați dat seama că domnul Baggins nu era chiar atât de prozaic cât îi plăcea lui să-și închipuie și că, în plus, îi mai plăceau și florile.) Doamne, Dumnezeule, continuă el. Nu cumva sunteți acela care a împins atâția băieți și fete cuminți să plece în lumea largă, să se vâre în aventuri nesăbuite? Să se cațere în pomi, să se ducă în vizită la elfi sau să navigheze pe vapoare, spre țărmuri îndepărtate? Doamne, ce viață intere... adică, vreau să spun că pe vremuri ați cam încurcat lucrurile pe aici. Chiar destul de rău, aș zice. Vă rog să mă iertați, dar credeam că v-ați retras din afaceri.
- Și cu ce să mă ocup? spuse vrăjitorul. Ei, dar, oricum, mă bucur că îți mai amintești de mine. Și că măcar de focurile mele de artificii îți amintești cu simpatie. Asta îmi dă oarecare speranțe. De aceea, de dragul bunicului tău, Bătrânul Took, și al bietei Belladonna, o să-ți dau ceea ce ai cerut.
- Ce vreți să spuneți? Eu n-am cerut nimic!
- Ba da. Ba da. Și încă de două ori. Te rog să mă ierți. Dar am să mă achit. De fapt, am să merg până într-acolo încât să te fac să participi la aventura de care-ți spuneam, foarte nostimă pentru mine, foarte bună pentru tine - și, dacă reușești s-o duci până la capăt, probabil și foarte folositoare.
- Regret, dar nu vreau aventuri de niciun fel, mulțumesc. Nu azi! La revedere! Dar vă rog să veniți la ceai, oricând doriți. Uite, de exemplu, mâine! La revedere!
Și cu asta, domnul Baggins s-a întors și a intrat grăbit pe ușa lui rotundă și verde, închizând-o cât a îndrăznit el de iute, ca să nu pară nepoliticos. Căci, la urma urmei, vrăjitorii rămân tot vrăjitori și nu e bine să te pui cu ei. "Ce mi-o fi venit să-l invit la ceai?" își spuse Bilbo îndreptându-se către cămară. Abia își luase masa de dimineață, dar se gândea că o prăjiturică-două și ceva de băut l-ar mai liniști după spaima pe care o trăsese.
Între timp, Gandalf continua să stea în fața porții, râzând îndelung, dar fără zgomot. După un timp însă se apropie și zgârie cu cuiul bastonului un semn ciudat pe ușa frumoasă și verde a hobbitului. Apoi plecă, pe când Bilbo își termina a doua prăjitură și se gândea că reușise foarte bine să scape de aventuri.
A doua zi uitase aproape cu totul de Gandalf. Nu prea avea ținere de minte. Dacă nu însemna lucrurile în agendă, le uita. Ar fi trebuit să scrie așa: "Gandalf, ceai, miercuri". Dar în ajun fusese prea nervos ca să mai noteze ceva. Tocmai când să se facă ora ceaiului, auzi pe cineva sunând insistent la ușa de la intrare - și atunci își aminti totul! Alergă să pună ceainicul pe foc, să așeze încă o ceașcă și o linguriță pe masă, să mai scoată o prăjiturică-două, apoi se repezi la ușă. Tocmai era să spună: "Îmi pare foarte rău că v-am făcut să așteptați" când văzu că nu era câtuși de puțin vorba de Gandalf.
La ușă se afla un pitic cu o barbă albastră, îndesată într-un brâu auriu, și cu ochii extrem de strălucitori sub o scufie verde închis. De îndată ce se deschise ușa, piticul intră în casă de parcă ar fi fost într-adevăr invitat. Își atârnă pelerina și scufia pe primul cuier și spuse, închinându-se:
- Sluga dumitale, Dwalin.
- Și eu a dumitale, Bilbo Baggins, răspunse hobbitul, prea uimit ca să pună, deocamdată, vreo întrebare. Dar, când tăcerea care urmă deveni stânjenitoare, adăugă: Tocmai voiam să iau ceaiul; vă rog să-mi faceți onoarea să beți și dumneavoastră o ceașcă de ceai cu mine.
Poate fusese cam țeapăn, dar intențiile lui erau bune. De fapt, dumneavoastră ce ați face dacă un pitic nepoftit ar veni să-și atârne lucrurile în vestibulul dumneavoastră, fără să vă dea nicio explicație?"
Am ales în săptămâna cu numărul 24 o carte pe care am citit-o mai demult dar care a rămas cu mine inclusiv datorită ecranizării sale. În perioada TIFF-ului, filmele celebre mi-au revenit în amintiri, comparându-le cu cele noi, pe care acum le-am descoperit.
Chiar dacă cronologic povestea din Hobbitul este înainte de cea din Stăpânul inelelor, am ales să le citesc în ordinea în care au fost scrise de către Tolkien, pentru că, pentru mine a fost revelator să văd cum a scris el acestă poveste pentru a contura mai clar întreg contextul călătoriei lui Frodo în Tărâmul de Mijloc și cum a ales să descrie tot mai amănunțit spațiul istoric, geografic, social al personajelor - lucru care ne ajută de fapt să înțelegem mai profund personajele și călătoriile lor.
