Trandafirii din Mexic - Pam Muñoz Ryan, Editura Arthur, 2025
Traducere din limba engleză de Mădălina Vasile.
Miguel era singurul care ar fi putut lua cecurile. Nu avea nimeni nicio îndoială. Alfonso i-a cerut iertare Esperanzei, dar Mama, binevoitoare, a spus că probabil Miguel a avut nevoie de bani pentru a ajunge în nordul Californiei. Alfonso i-a promis că, într-un fel sau altul, banii vor fi restituiți până la ultimul, și Esperanza știa că așa va fi, dar era furioasă pe Miguel. Cum de îndrăznise să-i umble prin valiză și să ia ceva ce nu era al lui? Și după atâta muncă.
Mama părea să se înzdrăvenească din ce în ce mai mult, deși încă mai trăgea, destul de des, câte un pui de somn. Hortensia era fericită că mânca bine și, zi de zi, Esperanza aducea alte fructe proaspete cu care să o îmbie.
Într-o dimineață, câteva săptămâni mai târziu, Esperanza stătea în picioare și se minuna de toate piersicile, prunele și nectarinele care fuseseră răsturnate în magazie.
- Cum o să reușim să le sortăm? a întrebat ea.
- Câte una pe rând, a râs Josefina. Așa se face.
Au început mai întâi cu piersicuțele albicioase, apoi au trecut la uriașele piersici Elbertas, galbene. Mamei îi plăceau la nebunie piersicile albe, așa că Esperanza a pus deoparte o sacoșă pentru ea. După masa de prânz s-au apucat de selectat nectarinele. Iar după-amiază urmau să se apuce de sortat câteva coșuri de prune.
Esperanza adora prunele inimă-de-elefant. Verde pestriț pe dinafară și de un roșu-sângeriu la interior, erau înțepătoare și dulci în același timp. A rămas sub razele soarelui verii în timpul pauzei de prânz și a mâncat o prună, aplecată în față ca sucul să nu-i alunece pe bărbie.
Josefina a strigat-o:
- Mira! a spus ea. Uite. E Alfonso. Ce caută aici?
Alfonso stătea de vorbă cu unul dintre supraveghetori. Nu mai părăsise niciodată câmpurile în mijlocul zilei ca să vină la magazii.
- S-a întâmplat ceva rău, a spus Esperanza.
- Poate au pățit ceva copiii, a spus Josefina și a pornit repede spre el.
Esperanza îi vedea vorbind și a luat-o încet către ei, lăsând în urmă rândul de femei și grămezile de prune. Încerca să descifreze în expresia Josefinei dacă era ceva în neregulă. Apoi Josefina și-a întors privirea spre ea.
Esperanza a simțit cum i se scurge sângele din obraji și dintr-odată a știut ce caută Alfonso acolo. Trebuia să fie ceva legat de Mama. Doctorul spusese că boala ar putea recidiva. Trebuie să i se fi întâmplat ceva. Esperanza se simțea dintr-odată foarte slăbită, dar a continuat să meargă.
- E Mama?
- Nu, nu, n-am vrut să te îngrijorezi, Esperanza. Dar vreau să vii cu mine. Hortensia e în camionetă.
- Dar e încă devreme.
- E în regulă, am vorbit cu supraveghetorul.
L-a urmat în camionetă. Hortensia aștepta înăuntru.
- Am primit un mesaj de la Miguel, a spus ea. O să ne întâlnim cu el la 3, în stația de autobuz din Bakersfield. A spus că vine din Los Angeles și că trebuie să te aducem și pe tine. E tot ce știm.
- Dar de ce ar vrea să vin și eu? a întrebat Esperanza.
- Nu pot decât să sper că vrea să-și ceară scuze pentru ceea ce a făcut, i-a răspuns Hortensia.
Afară erau peste 37 de grade. Vântul fierbinte biciuia interiorul camionetei. Esperanza simțea transpirația alunecându-i pe sub rochie. I se părea ciudat să meargă în oraș într-o zi de lucru, ieșind din rutina muncii la magazie. Se tot gândea la toate prunele pe care celelalte femei le aveau de sortat, rămase acum cu un om mai puțin. Hortensia i-a strâns mâna.
- Abia aștept să-l văd, a spus ea.
Esperanza a zâmbit ușor.
Odată ajunși în stația de autobuz, s-au așezat pe o bancă în față. Controlorii vorbeau unul cu celălalt în engleză, cuvintele lor ascuțite neavând niciun înțeles pentru Esperanza. Tresărea de fiecare dată când auzea vorbindu-se în engleză și ura faptul că nu înțelegea nimic din ce ziceau oamenii. Într-o zi avea să învețe. Se străduia să înțeleagă anunțurile care se făceau, auzind în sfârșit cuvintele pe care le aștepta: "Los Angeles."
Un autobuz argintiu a dat colțul și a parcat cu fața în stație. Esperanza s-a uitat la pasagerii de pe scaune, dar nici urmă de Miguel. Ea, Hortensia și Alfonso așteptau nerăbdători în picioare ca toată lumea să coboare. Și iată-l în sfârșit și pe Miguel, stând în ușa autobuzului. Arăta obosit și chinuit, dar văzându-și părinții a sărit de pe scări și și-a îmbrățișat mama, apoi tatăl, care îl bătea ușor pe spate.
S-a uitat la Esperanza și i-a zâmbit.
- Ți-am adus dovada că totul va fi mai bine, a spus el.
Fata s-a uitat la el, încercând să pară furioasă. Nu voia ca el să-și dea seama că se bucura să-l vadă.
- Ai adus înapoi ce ai furat?
- Nu, dar ți-am adus ceva și mai bun.
Apoi s-a întors să ajute ultimul pasager din autobuz, o femeie mică și bătrână, care încerca să coboare scările. Soarele care se reflecta în strălucirea autobuzului scânteia în privirea Esperanzei. Și-a dus mâna la ochi încercând să-și dea seama despre ce vorbea Miguel.
Pentru o clipă părea că vede o fantasmă, o umbră a Abuelitei care înainta către ea, cu o mână întinsă și cu cealaltă sprijinită într-un baston de lemn.
- Esperanza, a spus umbra.
A auzit-o pe Hortensia înghițind în gol.
Dintr-odată, Esperanza a știut că vederea nu o înșală. Simțea nodul care i se ridicase în gât și i se părea că nu se mai poate mișca.
Abuelita a venit mai aproape. Era mică și plină de riduri, cu șuvițe de păr alb căzându-i din coc pe spate. Hainele îi erau mototolite de atâta drum, dar ca întotdeauna avea batista albă cu broderie ascunsă în mâneca rochiei și ochii plini de lacrimi. Esperanza a încercat să-i spună pe nume, dar nu putea. O durea gâtul de emoție. N-a putut decât să se ducă spre bunica ei și să-și îngroape fața în mirosul familiar de pudră, usturoi și mentă.
- Bunico, bunico, a scâncit ea
- Aquí estoy. Sunt aici, mi nieta. Ce dor mi-a fost de tine.
Esperanza nu realizează imediat. Vede o umbră, o siluetă mică înaintând spre ea, și mintea ei nu îndrăznește să facă pasul ăla de la posibil la real. Pentru că atunci când ai pierdut mult, înveți să nu crezi prea repede în lucrurile bune. Te costă prea mult dacă te înșeli.
Și apoi umbra îi spune numele.
Nu e un moment zgomotos. Nu e dramatic în felul în care ne imaginăm că sunt momentele mari. E o bătrână mică și plină de riduri, cu hainele mototolite de drum și batista albă în mânecă, înaintând cu bastonul pe peronul unei gări din California. Atât.
Dar Esperanza nu poate vorbi. O doare gâtul de emoție și tot ce poate face e să meargă spre ea și să își îngroape fața în mirosul familiar de pudră, usturoi și mentă. Nu în îmbrățișare, nu în cuvinte. În miros. În ceva atât de concret și de vechi încât corpul îl recunoaște înainte ca mintea să prindă din urmă.
Mirosurile astea sunt tot ce a avut Esperanza din casa veche. Și Abuelita i le-a adus înapoi pe peronul ăla prăfuit, în mijlocul unui august de 37 de grade.
Esperanza se apropia și se îndepărta de ea, nevenindu-i să creadă că era adevărată, privind-o printre lacrimi ca să fie sigură că nu visează. Și în cele din urmă a izbucnit în râs. A râs și a zâmbit, ținând-o de mâini. Apoi le-a venit rândul Hortensiei și lui Alfonso.
Esperanza s-a uitat la Miguel.
- Cum e posibil? a întrebat ea.
- Trebuia să fac ceva cât așteptam să-mi găsesc de muncă, așa că m-am dus după ea.
Odată ajunși în tabără au condus-o pe Abuelita în baracă, unde i-au găsit pe Josefina, Juan și pe gemeni așteptându-i.
- Josefina, unde e Mama?
- Era cald, așa că am dus-o la umbră. A adormit. Isabel stă cu ea. E totul în regulă?
Hortensia le-a făcut Josefinei și lui Juan - ale căror fețe se înroșiseră până în vârful urechilor - cunoștință cu Abuelita. Esperanza s-a uitat apoi la bunica ei care măsura cu privirea cămăruța în care acum se găseau bucățele din noua lor viață. Desenele Isabelei de pe perete, un castron cu piersici pe masă, jucăriile gemenilor pe jos, trandafirii lui Papa într-un ibric. Esperanza se întreba ce crede Abuelita despre condițiile precare, dar ea doar a zâmbit și a spus: "Te rog, du-mă la fata mea."
Esperanza a prins-o pe Abuelita de mână și a dus-o până sub copaci. Mama stătea întinsă la umbră, lângă masa de lemn. O pătură fusese întinsă pe jos aproape de locul unde se jucau de obicei gemenii. Isabel se întorcea în goană dinspre vie, cu mâinile pline de flori sălbatice și struguri. A văzut-o pe Esperanza și a luat-o la fugă înspre ea și Abuelita.
Isabel s-a oprit în fața lor cu chipul înflăcărat și toată numai un zâmbet.
- Isabel, ea e Abuelita.
Isabel a făcut ochii cât cepele și a rămas cu gura căscată de surpriză.
- Chiar călcați strugurii cu picioarele goale și cărați pietricele netede în buzunare?
Abuelita a izbucnit în râs, și-a adâncit mâinile în buzunarul rochiei de unde a scos o piatră turtită și netedă pe care i-a dat-o Isabelei. S-a uitat la ea fascinată și i-a întins Abuelitei buchetul de flori.
- Cred că tu și cu mine vom fi prietene foarte bune, nu-i așa, Isabel?
Isabel a dat din cap și s-a tras într-o parte, ca Abuelita să poată merge la fiica ei.
Nu exista nicio cale să o pregătească pe Mama pentru asta.
Esperanza a rămas cu privirea la Abuelita, care se îndrepta spre locul unde Mama dormea, odihnindu-se pe patul improvizat. Era înconjurată de vița-de-vie, de strugurii copți, gata să cadă. Abuelita s-a oprit la câțiva pași de Mama și a rămas uitându-se la ea.
Un morman de carpetas croșetate zăceau lângă Mama, într-o parte, la fel și croșeta și ghemele. Abuelita a întins mâna și a mângâiat-o pe cap, dându-i la o parte încetișor șuvițele căzute pe față și netezindu-i-le pe cap.
- Ramona, a spus Abuelita încetișor.
Mama a rămas cu ochii închiși, dar a spus ca prin vis:
- Esperanza, tu ești?
- Nu, Ramona, sunt eu, Abuelita.
Mama a deschis ochii încet. A rămas holbându-se la Abuelita, fără nicio reacție, ca și cum nici n-ar fi văzut-o cu adevărat. Apoi a ridicat mâna pentru a-i atinge mamei ei fața, încercând să se asigure că nu era aievea.
- Da, eu sunt, a zis Abuelita dând din cap.
Abuelita și Mama n-au spus niciun cuvânt din ce-ar fi putut înțelege ceilalți. Aveau propriul lor limbaj plin de fericire și emoții copleșitoare. Esperanza le vedea plângând, întrebându-se dacă inima ei va exploda de atâta fericire.
- O, Esperanza, a spus Isabel bătând din palme. Cred că inima mea dansează.
Esperanza abia a putut spune, înecată de emoție:
- Și a mea.
Apoi a luat-o pe Isabel în brațe.
Mama nu se lăsa despărțită de Abuelita. S-a ridicat și i-a făcut loc Abuelitei lângă ea, ținând-o în brațe ca și cum i-ar fi fost teamă să nu dispară. Dintr-odată, Esperanza și-a amintit de promisiunea ei, a fugit repede la baracă și s-a întors cu ceva în mână.
- Esperanza, a spus Abuelita, să fie oare pătura mea? Ai terminat-o?
- Nu încă, a spus despăturind-o.
Mama a apucat de un capăt și Esperanza de celălalt. Se întindea de la liliacul indian până la dud. Ar fi putut acoperi trei paturi. Au râs cu toții. Firul era încă agățat, așteptând ca ultimul rând să fie încheiat.
S-au strâns toate pe pătura de lângă masă. Esperanza s-a așezat, a tras pătura uriașă lângă ea, a luat acul și s-a apucat de croșetat ultimul rând. Când Mama a putut în sfârșit să vorbească, a ridicat ochii spre Abuelita și a întrebat-o același lucru pe care-l întrebase și Esperanza.
- Cum ai ajuns aici?
- Miguel, i-a răspuns Abuelita. A venit după mine. Luis și Marco au fost groaznici. Dacă mă duceam la piață, unul dintre spionii lor era pe urmele mele. Cred că își închipuiau că ești încă prin zonă și că la un moment dat vei veni la mine.
Zece împunsături până în vârful muntelui.
Esperanza a ascultat-o pe Abuelita povestind despre cât de furios fusese Tío Luis când a aflat de plecarea lor. Devenise obsedat să le găsească și i-a interogat pe toți vecinii, inclusiv pe señor Rodriguez. Au venit chiar și la mănăstire și le-a luat pe măicuțe la întrebări. Dar nimeni nu i-a spus nimic.
Încă o împunsătură.
La câteva luni după ce au plecat, Abuelita avusese o presimțire că ceva nu era în regulă cu mama. Nu reușea să scape de sentimentul ăsta, așa că a aprins lumânări în fiecare zi, luni întregi, și s-a rugat să fie amândouă în siguranță.
Nouă împunsături în jos, spre vale.
Apoi, într-o zi, când aproape că-și pierduse orice speranță, a dat în grădină peste o pasăre rănită despre care nu credea că va mai zbura vreodată, dar a doua zi dimineață, când s-a dus la ea, pasărea s-a ridicat spre cer. Știa că e un semn că orice rău trecuse.
Sari peste o cusătură.
Apoi una dintre călugărițe i-a adus un bilet lăsat pentru ea în cutia milei. Era de la Miguel. Bănuia că Abuelita este supravegheată, așa că, după lăsarea serii, a pus acolo biletul în care îi povestea planul lui.
Zece împunsături până sus în vârful muntelui.
Miguel și domnul Rodriguez au mers în toiul nopții și au luat-o să o ducă la gară. Era totul foarte emoționant. Iar Miguel nu a lăsat-o singură nicio clipă în timpul călătoriei. Și a adus-o atâta cale.
Încă o împunsătură.
I-a spus că Ramona și Esperanza aveau nevoie de ea.
- Avea dreptate, a spus Mama cu ochii plini de lacrimi, uitându-se recunoscătoare la Miguel.
Munți și văi, munți și văi. Atât de multe, și-a spus Esperanza. Când un fir de păr i-a căzut în poală, l-a luat și l-a împletit în pătură pentru ca toate emoțiile și fericirea pe care o simțea acum să-i rămână alături pentru totdeauna.
Când Esperanza i-a istorisit Abuelitei povestea lor, cu tot ce li se întâmplase, n-a mai măsurat timpul în anotimpurile obișnuite. În schimb, vorbea ca un muncitor de la câmp, în sezoane de recoltat legume și fructe.
Ajunseseră în vale la finalul sezonului de struguri: Thompson fără sâmburi, Malaga roșu și Ribier negru. Mama s-a îmbolnăvit din cauza prafului la sfârșitul sezonului strugurilor. Apoi s-a încheiat culesul și s-au pregătit pentru cartofi. Munca la cartofi a fost în toiul iernii, cu frigul care îți pătrunde în oase. Iar, în timpul pregătirii cartofilor pentru semănat, Mama ajunsese la spital. Lunile nu mai avuseseră nume, era doar vremea de legat mlădițe printre fantomele strugurilor și a zilelor cenușii care păreau să nu se mai sfârșească. Dar apoi au apărut primele semne ale primăverii și valea s-a umplut de nevoi: sparanghelul grațios, podgoriile în floare și pomii încărcați. A venit apoi vremea piersicilor timpurii, greierii de pe câmpuri și-au început simfoniile nocturne și Mama s-a întors acasă. Abuelita a ajuns în sezonul prunelor. Iar acum strugurii se pregăteau pentru o nouă recoltă. Pentru Esperanza mai trecea un an.
Pătura asta apare de la începutul cărții și nu e niciodată doar o pătură. E timpul, e distanța, e tot ce s-a întâmplat între un loc și altul. Și Esperanza o croșetează pe tot parcursul, rând după rând, exact cum trece prin viață: câte puțin, fără să vadă întregul, fără să știe cum va arăta la final.
Ce m-a oprit e că nu termină pătura în momentul fericirii. Stă acolo, cu toți cei dragi în jurul ei, și continuă să croșeteze. Ca și cum fericirea nu e un punct de oprire, e un motiv să continui.
Și firul de păr pe care îl împletește în pătură e poate cel mai frumos gest din tot romanul. Nu îl analizează, nu îl explică, pur și simplu îl ia și îl pune acolo. Vrea ca momentul ăla să rămână în ceva concret, ceva pe care îl poate atinge. Pentru că știe, cum știe orice om care a pierdut mult, că fericirea e la fel de fragilă ca orice altceva și că trebuie ținută cumva.
Timpul în cartea asta nu se măsoară în luni, ci în recolte. Strugurii, cartofii, sparanghelul, piersicile. Și mi se pare că asta e cel mai onest mod de a povesti un an greu: nu prin ce ai simțit, ci prin ce ai făcut cu mâinile în fiecare zi.
