Fata și moartea - Michel Tournier, Editura Univers, 2004
Traducere din limba franceză de Emanoil Marcu.
Michel Tournier este un scriitor francez cunoscut pentru felul în care transformă povești, mituri și basme cunoscute în texte cu semnificații profunde. În volumul Fata și moartea, autorul propune o serie de povestiri care vorbesc despre copilărie, maturizare, libertate, iubire și moarte. Dincolo de întâmplările prezentate, fiecare poveste ascunde o reflecție asupra naturii umane și asupra modului în care experiențele ne schimbă felul de a vedea lumea.
Volumul reunește personaje aflate în momente importante ale existenței lor, atunci când sunt nevoite să facă alegeri, să descopere adevăruri despre sine sau să privească realitatea dintr-o perspectivă nouă. Michel Tournier acordă o mare atenție universului interior al personajelor, motiv pentru care povestirile sale par să ascundă o acțiune spectaculoasă, prin ideile și emoțiile pe care le transmit. Cititorul este invitat să treacă dincolo de aparențe și să descopere sensurile simbolice ascunse în fiecare întâmplare.
Titlul volumului, Fata și moartea, atrage atenția prin asocierea a două imagini aflate în opoziție: tinerețea și moartea. Această alăturare sugerează fragilitatea vieții și inevitabilitatea trecerii timpului, dar și legătura profundă dintre cele două realități. Titlul are o valoare simbolică și pregătește cititorul pentru temele majore ale volumului, invitându-l să reflecteze asupra existenței și asupra transformărilor prin care trece fiecare om.
Povestirea asupra căreia mă voi opri este Fuga micului Poucet, în care Michel Tournier construiește povestea unui copil care încearcă să evadeze dintr-un spațiu care îl limitează și să descopere lumea pe cont propriu. Călătoria sa devine mai mult decât o simplă fugă: ea reprezintă dorința de libertate, curiozitatea specifică vârstei și nevoia fiecărui individ de a-și găsi propriul drum. Prin intermediul personajului principal, autorul surprinde procesul maturizării și dificultatea desprinderii de cei care își poartă viața în ritmul obișnuit al zilelor.
"În seara aceea, comandantul Poucet părea decis să termine cu aerul misterios pe care-l arbora de câteva săptămâni și să-și dezvăluie planurile.
- Ei bine, asta-i, zise el după un moment de reculegere, la desert. Ne mutăm. Căsuța romantică de la Bievres, cu grădiniță și cu iepurași, gata, am terminat cu ea!
Și tăcu, pentru a observa mai bine efectul acestui anunț teribil asupra nevestei și fiului. Apoi îndepărtă farfuriile și tacâmurile și mătură cu muchia palmei fărâmiturile de pâine presărate pe mușama.
- Să zicem că aici e dormitorul. Alături, baia, acolo camera de zi, dincolo bucătăria și alte două camere. Șaizeci de metri pătrați, dulapuri în perete, mochetă, instalații sanitare și neon. Ceva de vis. Etajul douăzeci și trei, blocul turn Mercur. Vă dați seama?...
- Covoarele, covoarele! Va trebui să uiți obiceiurile astea de țărancă, auzi? O să ai un aspirator. Rufele, tot așa. Doar nu-ți închipui c-ai să le întinzi afară, ca până acum!
- Păi atunci, obiectă Pierre, dacă ferestrele nu se deschid, cum o să respirăm?
- Nu trebuie aerisit. Este aer condiționat. Un aparat evacuează în permanență aerul uzat și îl înlocuiește cu aer proaspăt de pe acoperiș, încălzit la temperatura dorită. De altfel, ferestrele trebuie neapărat să fie blocate, pentru că turnul este insonorizat.
- La înălțimea aceea, insonorizat? De ce?"
Fragmentul surprinde momentul în care comandantul Poucet dezvăluie familiei decizia de a se muta într-un apartament modern dintr-un bloc-turn. Entuziasmul său contrastează puternic cu reacțiile soției și ale fiului, care privesc această schimbare cu neîncredere și nedumerire. Pentru tată, noua locuință reprezintă progresul și confortul oferit de viața urbană, însă pentru ceilalți membri ai familiei mutarea înseamnă renunțarea la spațiul familiar și la obiceiurile cu care erau obișnuiți. Descrierea apartamentului, realizată prin enumerarea avantajelor sale, evidențiază fascinația adulților pentru modernizare, dar și distanța dintre această viziune și modul în care copilul percepe situația.
În continuare, dialogul scoate în evidență dificultatea lui Pierre și a mamei sale de a înțelege noul mod de viață propus de comandantul Poucet. Întrebările lor legate de covoare, de întinderea rufelor sau de necesitatea deschiderii ferestrelor arată atașamentul față de obiceiurile simple și firești ale vieții de până atunci. Ideea că ferestrele nu se deschid niciodată și că aerul este înlocuit de aparate li se pare greu de acceptat, deoarece intră în conflict cu experiența lor obișnuită. Aici este evidențiată opoziția dintre lumea tradițională, apropiată de natură, și lumea modernă, dominată de tehnologie. Nici Pierre, nici mama sa nu reușesc să înțeleagă pe deplin aceste schimbări, motiv pentru care privesc mutarea cu nesiguranță și teamă, simțind că se îndepărtează de un mod de viață care le era familiar.
"- Asta-i viața modernă, copii, insistă Poucet. Trebuie să te adaptezi! Doar nu vreți să mucezim la nesfârșit într-un sat uitat de lume ca ăsta! De altfel chiar președintele republicii a spus: Parisul trebuie să se adapteze la automobil, chiar dacă un anumit estetism ar avea de suferit.
- Ce înseamnă un anumit estetism? întrebă Pierre.
Poucet își trece degetele scurte prin peria neagră a părului.
- Estetismul, estetismul... ăăă... ei bine, sunt arborii! găsi el în cele din urmă, cu ușurare. Chiar dacă ar avea de suferit, asta înseamnă că trebuie tăiați. Vezi tu, fiule, Președintele făcea aluzie la mine și la oamenii mei. E un omagiu adus tăietorilor de arbori din Paris. Meritat! Pentru că fără noi, cu toți arborii ăștia, ați da cu mașinile în arbori. Parisul, deși nu mi se pare, e plin de arbori. O adevărată pădure! Mă rog, era... că nici noi nu stăm cu mâinile-n sân, noi, tăietorii de arbori! O elită, da! În meseria noastră suntem niște artiști. Crezi că-i simplu să dobori un platan de douăzeci și cinci de metri în centrul orașului fără să strici nimic împrejur?"
Dialogul evidențiază diferența de perspectivă dintre Pierre și Poucet asupra schimbărilor aduse de modernizare. Poucet consideră că progresul justifică sacrificarea naturii și privește tăierea arborilor ca pe o necesitate pentru dezvoltarea orașului, preluând fără să pună la îndoială ideile promovate de societate. În schimb, Pierre încearcă să înțeleagă sensul acestor transformări și pare surprins de ușurința cu care frumusețea naturală este sacrificată în numele progresului. Astfel, autorul evidențiază conflictul dintre dezvoltarea urbană și protejarea naturii, dar și tendința oamenilor de a accepta anumite schimbări fără a reflecta asupra consecințelor lor.
"«Nu vreau iluminație cu neant, nici aer comprimat. Prefer arborii și cizmele. Adio pe veci. Fiul vostru unic, Pierre.»
Iar o să spună că am un scris de țânc, se gândește Pierre cu năduf, scriindu-și biletul de adio. Ortografia o fi în regulă? Ajunge o greșeală grosolană și ridicolă pentru ca toată gravitatea unui mesaj, fie el și patetic, să se risipească. Cizme. Se scrie cu z sau cu s... Biletul este îndoit și pus la vedere pe masa din bucătărie...
Pierre merge multă, multă vreme. Încă nu-i obosit, dar cușca trece tot mai des din mâna dreaptă în cea stângă și invers. În sfârșit, o insuliță de lumină vie, culori, zgomot. Este o stație de benzină, cu un magazin plin de fleacuri. O semiremorcă uriașă s-a oprit lângă pompa de motorină. Pierre se apropie de șofer.
- Merg la Rambouillet. Mă puteți lua și pe mine?
Șoferul îl privește bănuitor.
- Nu cumva ai șters-o de-acasă?
La moment, iepurii au o idee genială. Rând pe rând, scot capetele din cușcă. Cine ia cu el o cușcă cu iepuri vii când fuge de-acasă? Șoferul s-a liniștit.
- Hai, urcă! Te iau!..
- Cobor după un kilometru, anunță Pierre, la întâmplare.
De fapt, nu prea se simte în largul său și are sentimentul că a părăsi camionul e ca și cum ar părăsi un vapor aruncându-se-n mare. Câteva minute mai târziu, camionul trage pe dreapta.
- Nu pot staționa mult aici, explică șoferul. Hai, toată lumea coboară!"
Prin biletul de adio, Pierre își exprimă nemulțumirea față de viața pe care părinții încearcă să i-o impună. El respinge confortul artificial al lumii moderne și preferă contactul direct cu natura, lucru sugerat de opoziția dintre "neon" și "arborii și cizmele". Cu toate acestea, preocuparea sa pentru ortografie trădează faptul că este încă un copil. În timp ce încearcă să transmită un mesaj grav și definitiv, gândurile sale se îndreaptă spre un detaliu banal, ceea ce creează o notă de inocență și sensibilitate.
Pierre pornește singur la drum, hotărât să se îndepărteze de lumea pe care nu o mai înțelege. Deși este obosit, continuă să meargă, semn al dorinței sale de libertate. Întâlnirea cu șoferul reprezintă primul obstacol al călătoriei, deoarece băiatul este privit cu suspiciune. Situația se schimbă însă datorită iepurilor, care demonstrează că Pierre nu este un copil obișnuit fugit de acasă, ci unul profund atașat de lumea naturii. Astfel, scena surprinde atât curajul personajului, cât și legătura specială pe care o are cu animalele și cu universul copilăriei.
"În jurul lui, stelele dansează cu exclamații și râsete cristaline. Stelele? Nu, sunt felinarele. Le țin niște spiriduși. Spiriduși? Ba nu, niște fetițe. Se înghesuie în jurul lui.
- Un băiețaș! Rătăcit! Părăsit! Adormit! Se trezește. Bună ziua! Bună seara! Hi, hi, hi! Cum te cheamă? Eu sunt Nadine, iar eu Christine, Carine, Aline, Sabine, Ermeline, Delphine...
Pufnesc în râs și se împing, iar felinarele dansează și mai dihai.
Pierre pipăie în jurul lui. Cușca e tot acolo, dar iepurii au dispărut.
Se ridică. Cele șapte fetițe îl înconjoară, îl trag înspre ele, nu-i chip să le reziști.
- Numele nostru de familie este Logre. Suntem surori.
O nouă rafală de râs nestăpânit agită cele șapte felinare.
- Locuim alături. Uite, vezi lumina aceea printre arbori? Dar tu? De unde vii? Cum te cheamă?...
Este a doua oară că-l întreabă. El îngaimă: "Pierre". Ele exclamă în cor: "Știe să vorbească! Vorbește! Îl cheamă Pierre! Vino, te prezentăm domnului Logre!
- Aici mâncăm, cântăm, dansăm, spunem povești, comentează șapte voci în același timp. Acolo, alături, e camera noastră. Patul e pentru toți copiii. Uite ce mare e!
Într-adevăr, Pierre n-a mai văzut un pat atât de mare, pătrat, cu o pilotă umflată ca un enorm balon roșu. Deasupra patului, ca un îndemn la somn, o inscripție brodată, într-o ramă: Făceți dragoste, nu război. Dar cele șapte drăcoaice îl trag pe Pierre în altă încăpere, un atelier imens ce miroase a lână și ceară, unde tronează un război de țesut din lemn de culoare deschisă.
- Aici își face mama țesăturile. Acum e plecată prin țară să le vândă. Noi și cu tata o așteptăm.
Bizară familie, se gândește Pierre. Mama muncește, iar tata e casnic!..
-Tată, el este Pierre!"
Pierre pătrunde într-o lume complet diferită de cea pe care o cunoștea până atunci. Cele șapte surori îl primesc cu entuziasm și îl fac să se simtă imediat acceptat, iar atmosfera din casa familiei Logre pare desprinsă dintr-un basm. Descrierile pline de lumină, căldură și veselie transformă acest loc într-un spațiu al libertății și al imaginației, aflat în contrast cu mediul rece și artificial din care băiatul a fugit. Astfel, întâlnirea cu familia Logre reprezintă pentru Pierre descoperirea unei lumi în care se simte în siguranță și înțeles.
În același timp, Pierre observă că această familie funcționează după reguli diferite de cele cu care era obișnuit. Mama este cea care muncește și călătorește, în timp ce tatăl rămâne acasă și are grijă de copii. Acest lucru îl surprinde pe băiat, dovadă fiind reflecția sa: "Bizară familie". Prin această inversare a rolurilor tradiționale, Michel Tournier sugerează existența unor moduri diferite de a trăi și îi oferă personajului ocazia de a descoperi o perspectivă nouă asupra familiei și a relațiilor dintre oameni.
"Apoi cei opt copii se așază în semicerc în jurul focului, iar Logre ia de pe șemineu o chitară și mai întâi scoate câteva acorduri triste și melodioase. Când însă începe să cânte, Pierre tresare surprins și observă cu atenție chipul celor șapte surori. Dar fetele ascultă, tăcute și atente. Această voce subțire, de soprană lejer ce urcă fără efort până la notele cele mai înalte, vine chiar de la silueta neagră a lui Logre...
Logre își sprijină chitara de fotoliu; urmează o lungă tăcere meditativă. La urmă, cu o voce stinsă și gravă, începe să vorbească.
- Ascultați-mă, spune el. Azi e noaptea cea mai lungă a anului. De aceea, am să vă vorbesc despre lucrul cel mai important de pe pământ. Am să vă vorbesc despre arbori.
Face iar o pauză lungă, apoi continuă.
- Ascultați-mă. Ce era Paradisul? Era o pădure. Sau mai degrabă un crâng. Da, căci arborii erau plantați cu grijă, destul de rari, fără desișuri sau tufe de spini. Dar mai ales pentru că erau de esențe diferite. Nu ca acum. Aici, bunăoară, vezi sute de mesteceni după hectare de brazi. Ce esențe erau? Esențe uitate, necunoscute, extraordinare, miraculoase, care au dispărut de pe pământ, o să vă spun și de ce. Fiecare din acești arbori avea fructele lui, iar fiecare soi de fruct poseda o virtute magică deosebită. Unul dăruia cunoașterea binelui și-a răului. Era numărul unu în Paradis. Numărul doi conferea viață veșnică. Nici asta nu era puțin lucru. Dar mai erau toți ceilalți: cel care aducea forța, cel care da puterea creatoare, cei care dăruiau înțelepciunea, ubicuitatea, frumusețea, curajul, iubirea, toate calitățile și virtuțile ce sunt privilegiul lui Yahve. Or, acest privilegiu, Yahve voia să-l păstreze doar pentru el. De aceea, i-a spus lui Adam: "Dacă mănânci din fructul arborelui numărul unu, vei muri"...
Iată deci blestemul oamenilor: au fost goniți din regnul vegetal. Au căzut în cel animal. Ce înseamnă regnul animal? Înseamnă vânătoare, violență, crimă, frică. Regnul vegetal, dimpotrivă, înseamnă creștere calmă într-o simbioză dintre pământ și soare. De aceea, nici o înțelepciune nu se poate promova decât de la o meditație asupra arborelui, realizată de vegetarieni, într-o pădure."
Logre le vorbește copiilor despre arbori ca despre ceva sacru, prezentând pădurea drept adevăratul Paradis al omenirii. În viziunea sa, fiecare arbore avea puteri speciale, iar omul trăia în armonie cu natura, înainte de a se îndepărta de aceasta. Discursul său transformă arborii în simboluri ale cunoașterii, înțelepciunii și echilibrului, evidențiind respectul profund pe care îl poartă lumii vegetale.
Totodată, Logre consideră că oamenii au fost pedepsiți atunci când au părăsit regnul vegetal și au ajuns în cel animal, asociat cu violența, frica și conflictul. El susține că adevărata înțelepciune poate fi găsită doar prin apropierea de natură și prin contemplarea arborilor. Astfel, autorul evidențiază opoziția dintre armonia naturii și lumea modernă, tot mai îndepărtată de valorile simple și autentice.
"Ferestrele filtrează o lumină murdară. Deodată se aud țipete stridente de poliție. Se bate în ușă cu lovituri surde. Fetițele se risipesc ca un stol de vrăbiuțe, lăsându-l pe Pierre singur în marele pat răvășit. Loviturile se întețesc, ca niște lovituri de secure în trunchiul unui arbore condamnat.
- Poliția! Deschide imediat!
Pierre se ridică și se îmbracă la repezeală.
- Bună ziua, Pierre.
Se întoarce, recunoscând vocea blândă și cântată care l-a legănat toată noaptea. În fața lui este Logre. Nu mai are veșmintele din piele, nici bijuteriile, nici legătura din jurul frunții. E desculț, îmbrăcat într-o tunică lungă din pânză neînălbită, iar părul cu cărare pe mijloc îi cade liber pe umeri.
- Soldații lui Yahve vin să mă aresteze, spune el cu o voce gravă. Dar mâine e Crăciunul. Până să devasteze casa, vino să-ți alegi o amintire de la mine, un obiect care te va însoți în deșert.
Pierre îl urmează în camera cea mare, unde șemineul nu mai adăpostește decât un morman de cenușă rece. Cu un gest vag, Logre îi arată, risipite pe masă, pe scaune, agățate de perete, semănate pe jos, obiecte ciudate și poetice, un întreg tezaur pur și primitiv. Pierre nici nu se uită la jungherul cizelat, nici la catarame, nici la bundița de vulpe, nici la diademe, coliere sau inele. Nu, n-are ochi decât pentru perechea de cizme, așezată aproape sub masă și ai căror crămpi înalți cad stângaci pe o parte, ca niște urechi de elefant.
- Sunt mult prea mari pentru tine, îi spune Logre, dar asta nu contează. Ascunde-le sub palton. Iar acasă, când te va cuprinde urâtul, închide-te în cameră, încalță-le și lasă-te dus de ele în ținutul arborilor.
În clipa aceea ușa se deschide cu un vacarm cumplit și trei bărbați năvălesc înăuntru. Sunt în uniformă de jandarmi, iar Pierre nu e surprins văzându-l în spatele lor pe șeful tăietorilor de arbori din Paris.
- Așa va să zică, trafic și uz de droguri nu-ți mai ajung acum? latră unul din jandarmi către Logre. Trebuia, pe deasupra, să te faci vinovat de deturnare de minori!
Logre se mulțumește să-și întindă mâinile. Cătușele clănțănesc. Acum Pierre își zărește fiul."
Scena surprinde sfârșitul brusc al lumii descoperite de Pierre în casa familiei Logre. Deși pentru băiat acest loc reprezenta un refugiu plin de căldură, libertate și apropiere de natură, autoritățile îl privesc ca pe ceva periculos și ilegal. Arestarea lui Logre evidențiază conflictul dintre valorile pe care acesta le apără și societatea modernă, care nu mai înțelege legătura profundă dintre om și natură. În acest context, cizmele pe care Pierre le alege dintre toate obiectele capătă o valoare simbolică, deoarece reprezintă ultima legătură cu universul arborilor și cu lecțiile primite de la Logre.
Atitudinea lui Logre în fața jandarmilor este calmă și demnă, ceea ce îi accentuează statutul de mentor în ochii lui Pierre. El nu încearcă să se apere, ci îi oferă băiatului un ultim sfat, îndemnându-l să nu uite niciodată lumea pe care a descoperit-o. Astfel, scena are o puternică încărcătură emoțională, marcând sfârșitul unei experiențe care l-a ajutat pe Pierre să privească altfel natura, libertatea și propria sa identitate.
"La etajul douăzeci și trei al blocului turn Mercur, Poucet și nevasta lui privesc la televizorul în culori niște bărbați și femei cu pălării de clown ce-și aruncă în față confeti și serpentine. E noaptea de revelion.
Pierre e singur în camera lui. Încuie ușa cu cheia, apoi scoate de sub pat două cizme uriașe, moi, din piele aurie. Le încalță ușor, sunt atât de mari pentru el! N-ar putea merge cu ele, dar nu de mers e vorba. Sunt cizme de visat.
Se întinde pe pat și închide ochii. Iată-l plecat departe, foarte departe. Devine un castan uriaș cu flori ce se-nalță ca niște mici candelabre opalescente. E suspendat în neclintirea cerului albastru. Deodată trece o pală de vânt. Pierre mugește încetișor."
Ultima scenă evidențiază faptul că, deși Pierre s-a întors acasă, el nu a uitat experiența trăită alături de Logre. În timp ce părinții săi sunt absorbiți de atmosfera artificială a revelionului și de imaginile de la televizor, băiatul se retrage în propria lume și își găsește refugiul în cizmele primite în dar. Acestea au o puternică valoare simbolică, reprezentând legătura sa cu natura, cu libertatea și cu universul descoperit în timpul călătoriei sale. Transformarea lui într-un castan sugerează dorința de a se apropia de lumea arborilor despre care a vorbit Logre și arată că lecțiile primite de la acesta au rămas vii în sufletul său. Astfel, povestirea se încheie într-o notă plină de sensibilitate și speranță, sugerând că adevăratele schimbări nu se petrec în exterior, ci în felul în care alegem să privim lumea.
