Ne-am cunoscut la Muzeul de Artă

Cum vii dinspre Esquilin, mai exact de pe pintenul sudic unde Traian și-a construit termele, cobori repede înspre mica vale dintre Capitoliu și Palatin, de unde lași de-a stînga și de-a dreapta ta puzderia de monumente, clădiri, piețe pe unde viețuiau odinioară urmașii cuceritori ai legendarului Aeneas. Treci nepăsător pe lîngă arena gladiatorilor și ajungi la Forum Magnum, unde poate te oprești o clipă să te gîndești cum soarta lumii cunoscute se decidea odată din Curia Iulia. În depărtare vezi pe Capitoliu rămășițele sanctuarului pămîntean al zeului optim maxim și ești astfel martor adevărului că idolii mor cînd muritorii nu le mai întrețin sălașurile. Îți continui drumul chibzuind la soarta femeilor și a sclavilor interziși în for, adulmecînd peste secole aromele de frigărui, păsări și pește prăjit care veneau cîndva dinspre porticurile marelui for. Trecînd în timpul ăsta pe lîngă altare acum creștine, pe care le observi cu mai mult sau mai puțin interes, ajungi în sfîrșit la Tatăl Tibru, primitor odinioară trupurilor condamnaților, care uneori transforma Urbea în lac, revărsîndu-și supărările ocazionale asupra bogaților. Acest nepieritor Tibru, valul de apărare împotriva dușmanilor Romei. Într-o clipită, treci fluviul pe Pons Aelius, arcuit peste ape de Hadrian, între Cîmpul lui Marte, unde se adunau cetățenii pentru cens, și mausoleul pe care împăratul și l-a ridicat. E anul 1506 și podul se numește Sant'Angelo, iar mausoleul a devenit palat. Destinația e însă o curte cu porticuri în care Papa Iulius al II-lea, cel bănuit că și-a luat numele după vestitul dictator din familia Iulia, întemeiază Il Cortille delle Staue așezînd în nișa din dreapta, aproape de intrare, pe Laocoon și fiii săi înlănțuiți de șerpi. Încă trăiesc în piatră, căci artistul roman, chiar dacă a copiat, a făcut-o lăsînd sufletul să respire. Și aștepți. În liniștea deranjată din cînd în cînd de dangătul clopotelor, aștepți un tovarăș; nu știi cît, poate un an, poate un secol, dar aștepți, știi că nu vei rămîne singur.

Cum vii dinspre Viminal, mai exact dintre dărîmăturile unui domus secular, treci nepăsător pe lîngă forul lui Augustus și-apoi pe lîngă cel al lui Traian. E plină Roma de foruri, cum a fost și de împărați care se credeau zei. Cam pe-acolo poate te oprești o clipă să admiri rămășițele sanctuarului pămîntean al marelui zeu, deși mai plăcut este să străbați cu ochii minții noul muzeu capitolin, recompunînd în gîndul tău imaginea lupoaicei romane așezate pe piedestalul său cu doar vreo 30 de ani în urmă. Zadarnic privești spre locul unde strălucea marele templu Apollo Palatinul, doar cîteva pietre au rămas din el. Îți iei mai bine un răgaz să te bucuri de frumusețea Pantheonului. Doar frumusețea a rămas din casa tuturor zeilor, căci dintr-acolo se aud imnuri polifonice închinate unui tînăr zeu unic ce a vrăjit cu vestea cea bună sau cu sabia, cuprinzînd Pămîntul. Înțelegi în sfîrșit că muritorii au puterea de a-și omorî zeii. Și-apoi treci peste Tibru, un mic zeu local față de puternicii Eladei, și-ajungi, piatră cu suflare de viață, într-o curte cu porticuri, așezat într-o nișă, cu stînga încă întinsă și cu tolba de săgeți la îndemînă. Anul e 1508 și aștepți un tovarăș, știi că nu vei rămîne singur.

Atunci întrevezi prin întunericul ce se sparge o formă cunoscută. Te bucuri doar o clipă, căci îl vezi pe cel căruia i-ai servit drept preot, cel care ți-a dat darul vederii în viitor și care apoi te-a pedepsit tunînd că i-ai încălcat jurămîntul de castitate. Chipul tău schimonosit de durere, agonia fiilor tăi nevinovați, naivitatea troienilor, toate astea i le arunci într-un șuvoi amestecat cu urlete și imprecații. Stă și ascultă nepăsător, stînga lui pare că îl acuză și acum.

Obosit și deranjat de sandalele romane cioplite pe picioarele sale, ascultă cu încordare învinuirile fostului său sacerdot, înțelegînd în cele din urmă confuzia. Apollo, fost zeu al luminii, respiră adînc și, în tăcerea care se întinde între ei, spune doar: Poseidon și Athena.