Ne-au luat-o razna cromozomii

Blocurile înțepau cu antenele lor metalice himenul negricios al cerului provocând scurgeri nehotărâte, dar uniforme, de stropi avizi deasupra orașului învins de siluirea necontenită a verii. Copaci creți, piperniciți, răsfirați printre ele, se înghionteau unii pe alții și-și țuguiau gurile vorace spre a hăpăi o firimitură de lumină, lumină injust apreciată de binomul a cărui prezență nu se găsea printre preocupările furnicilor bipede din acel oraș: Ion și Mărie. Împărțiți ochi verzi, ochi căprui, față ovală, respectiv rotundă ca un cerc cu raza similară celei a soarelui, picioare zdravene, alură zveltă, o aluniță în scizura bărbiei și alte semnalmente care cui vreți dintre cei doi, le puteți arunca din mână ca pe semințele de lucernă, dar ar fi o teribilă pierdere de vreme întrucât ceea ce cu adevărat i-ar caracteriza mai bine ar fi că ei sunt Ion, fost Mărie, și Mărie, fostă Ion. Așa a rânduit Dumnezeu, pesemne.

Se surprindeau adesea dezmierdându-și nurii unul altuia, dar și pe cei proprii, cu același interes, până-ntr-o zi când, ca un făcut, le veni, deodată, gândul că ar fi surâzător la cer să aibă un copil. În teorie, era fleică la ureche - cum zicea Mărie, fostă măcelar celebru, i se dusese vestea că ar fi tranșat și puricii cu ochii-nchiși, așa dexteritate avea - dar în practică era, până și pentru Tatăl ceresc, Atotputernicul, o problemă cu steluță. Dar o întâmplare neprevăzută determină schimbarea priorităților din gândurile lor. Cum Ion era fidel cititor al revistei "Flacăra ezoterică", în ultimul număr citi ceva ce-l făcu să rămână cu gura pocită. Și nu putu să se abțină, îi zise și Mariei, cu riscul asumat ca știrea să ricoșeze și-n noianul de străini ce-i împresurau.
- Auzi, fă, mai demult, ce noi, nici străbunii noștri nu apăruseră, maimuțele au pierdut doi cronozomi și uite-așa am apărut noi. Acuma...
- Noi doi? îl întrerupse ea
- Nu noi doi, țuguie el glasul. Adică și noi doi, continuă împăciuitor. Dar nu de noi zic ei aci, de oameni, de toți, cum ar veni. Și-acuma heruvimii îi caută peste tot...
- Ce heruvimi zici tu? Herudiții, că heruvimii sunt niște diavoli, îl contrazise Măria ce se baza pe cunoștințele acumulate când era mic.
- Nu mă mai întrerupe cu nimicurile tale. Parcă asta contează? Important e că ăștia caută peste tot, și-n gaură de șarpe, cromozonii ăștia de ies lipsă la apel. Eh, de i-om găsi noi, oameni ne-am făcut! Ne umple cu bani, nu mai zic de faimă, toți ne-or ști atunci, zise el și închise, preț de-o clipă, ochii.
- Numai averi visezi tu, Ioane. Da' nu te gândești la copilu' ăla ce vine! Nu i-ar sta bine și lui, sărmanului, să aibe o zestre ca asta? Că noi ce altceva am agonisit? se văită ea.
- Ai și tu dreptatea ta, rău nu zici. Da' întâi să-i găsim, că nu-ți sar singuri în poală, ca scaieții. Trebuie căutat cu atenție. Când eram eu fată mare, se învioră el, aveam ochiul ager, vedeam musca de pe turla bisericii. Ba o și auzeam bâzâind. Ehee, măre Mărie, ce vremuri... Hai, să-i căutăm, reveni el din reverie, și să ne-ajute Dumnezeu să fie într-un ceas bun.

Dar Dumnezeu nu-i auzise, încă îi dădea dureri de cap, de aură și de tot ce este mai dumnezeiesc, însărcinarea dintâi.