Ne-au luat-o cromozomii razna

În familia noastră, bărbații plecau.

Nu de tot. Nu cu amante și nici cu valize. Bunicul pleca la pescuit câte două-trei zile, uneori o săptămână întreagă. Se întorcea cu câțiva pești amărâți și cu obrajii arși de soare. Bunica îi încălzea mâncarea și nu-l întreba nimic.

Tata avea un garaj. N-aveam mașină, dar el avea un garaj. După serviciu se ducea acolo și stătea până se însera. Sâmbetele și jumătate din duminici tot acolo îl găseai. Când eram copil, l-am întrebat ce face atâtea ore într-un garaj gol. Nimic, mi-a spus el. N-am înțeles răspunsul ăsta atunci.

Tata nu era violent. Nu bea. Nu juca la păcănele, plătea toate facturile. De ziua mamei îi cumpăra flori. Când era bolnavă îi aducea medicamente. Dacă m-ai fi întrebat pe mine la douăzeci de ani ce părere am despre el, ți-aș fi spus că a fost un om bun. Dacă m-ai fi întrebat dacă a ne-a iubit, n-aș fi știut ce să răspund.

După ce a murit, am găsit într-un sertar un ceas vechi, lângă ochelari, buletin și o brichetă fără gaz.
- Ce-i cu el? am întrebat-o pe mama.
- Nimic.

L-a împins mai în spate printre hârtii.
- Nu i-a plăcut niciodată.

Abia mai târziu am aflat că îl purtase aproape douăzeci de ani. La serviciu, în concedii, la nunți. Apărea în toate fotografiile. Când s-a stricat, l-a pus în sertar și nu l-a mai reparat. Nici nu l-a aruncat. Ani de zile a stat într-unul dintre sertarele mele. Nu funcționa. Nu-l purtam. Din când în când îl scoteam, mă uitam la el și îl puneam la loc. Nu m-am gândit niciodată să-l repar. La fel cum nu m-am gândit niciodată să-l arunc.

Când m-am însurat, mi-am promis că eu n-o să fiu așa. O să fiu prezent. O să merg la serbări, la ședințe, la zile de naștere și la toate lucrurile pe care ceilalți bărbați păreau să le evite. Ani la rând chiar mi-a ieșit.
În al douăzeci și doilea an de căsnicie, soția mea a fost operată. Nimic grav. Două nopți în spital și câteva săptămâni de recuperare. În prima seară am mers acasă să-i iau haine și încărcătorul de telefon. În dormitor era liniște. Pe noptieră rămăseseră o carte deschisă, o cană cu puțin ceai și o pereche de ochelari. M-am așezat pe marginea patului și mi-a trecut prin minte un gând.

Cum ar fi dacă n-ar mai fi aici?

Am așteptat să simt ceva.
O durere.
O panică.
O teamă.
N-am simțit nimic.

Speriat, m-am ridicat brusc, răsturnând cana cu ceai. Ceaiul s-a întins pe noptieră, a ajuns la carte, a înmuiat colțul paginii și s-a oprit lângă ochelarii ei. M-am uitat la pata aceea mică, gălbuie, apoi am șters-o cu mâneca pijamalei, încet, ca să nu las urme. Am deschis dulapul, i-am luat hainele, încărcătorul, papucii de casă. Le-am pus într-o sacoșă și am rămas o vreme în mijlocul camerei, cu sacoșa în mână, privind o pată inexistentă. Atunci mi-am amintit de ceas. Era în ultimul sertar al biroului, sub niște acte vechi și două fotografii de la mare. L-am scos. Cureaua era crăpată, sticla zgâriată, acele oprite la o oră fără importanță. L-am dus la ureche. Nimic. Exact ca tata. Exact ca bunicul, care se întorcea cu peștii lui amărâți și cu fața arsă de soare, iar bunica îi încălzea mâncarea de parcă nu lipsise niciodată. Exact ca mine acum. Și am realizat că nu plecaseră ca să scape de femeile lor. Plecaseră fiindcă lângă ele trebuia să fie oameni întregi. Trebuiau să iubească, să răspundă, să rămână. Iar ei nu știau. Noi nu știam.

În familia noastră, bărbații nu-și părăseau femeile. Le lăsau doar singure, câte puțin, ani întregi.

Am pus ceasul în buzunarul hainei și am ieșit.