Ne-am cunoscut la Muzeul de Artă

Când am întâlnit-o prima oară pe Frida Frigida, am simțit cum mă ia o transpirație rece în strâmtoarea unde lumina nu pătrunde. Pistolul la vedere o fi fost cauza, al ei, nu al meu, și privirea metalică cu care m-a țintuit lângă casa de marcat din Mega. Am înghițit în sec, am lăsat produsele acolo și am tulit-o din magazin, nu înainte de a-i spune casieriței că mi-am uitat portofelul în mașină.

Două săptămâni mai târziu am revăzut-o la Muzeul de Artă, locul unde oamenii merg să admire tablouri și să fie admirați de oameni care admiră tablouri, iar ea stătea în fața unui peisaj de iarnă cu același pistol la brâu și cu expresia unui auditor care tocmai a descoperit o eroare de douăzeci și șapte de bani într-un bilanț din 1989, motiv pentru care am concluzionat că fie era foarte periculoasă, fie lucra la stat, iar experiența de viață îmi spunea că cele două variante nu se exclud reciproc. Practic atunci am și cunoscut-o.

M-am apropiat prudent, cu pașii mici ai unui om care nu mai fuge, dar nici nu poate demonstra că merge, și am întrebat-o dacă îi place tabloul.
"Nu."

Atât. O negație scurtă, rece și bine întreținută.

Am privit tabloul. Pădure deasă, zăpadă gălbuie, cer mohorât și un cal.
"Atunci de ce îl privești?"
"Îl păzesc."

Aici lucrurile au început să alunece de pe șine ca o locomotivă ale cărei roți sunt unse cu untură filozofică.

S-a dovedit că pistolul nu prea era pistol, doar un capsator industrial. Tabloul nu prea era tablou nici el. Era ușa camuflată a depozitului, iar Frida, evident, nu era critic de artă, nici măcar polițistă, infractoare cu atât mai puțin. Femeia, dacă aș putea-o numi așa din cauza mustăcioarei, era restauratoare de rame, profesie despre care majoritatea oamenilor află exact în momentul în care întâlnesc primul restaurator de rame și încep să bănuiască existența unei conspirații.

Am petrecut o oră discutând despre lucruri importante, precum diferența dintre un tablou valoros și unul care doar se uită superior la tine, despre porumbei și lipsa lor de respect față de patrimoniul cultural și despre un domn înalt care vizita muzeul zilnic de șapte ani fără să privească măcar o singură lucrare.
"Ce caută?"
"Nu știe."
"Și atunci de ce vine?"
"Ca să nu găsească."

În momentul ăla am simțit că mă îndrăgostesc. De logică, în niciun caz de Frida, pentru că era prima dată când cineva reușea să explice atât de bine viața.

Spre seară, domnul cel înalt a intrat din nou în muzeu, s-a oprit în mijlocul holului și a început să aplaude. Nimeni nu știa de ce. Nici el. Eu mă uitam speriat la Frida. Aplauzele lui au atras alte aplauze, iar în mai puțin de un minut, douăzeci de persoane aplaudau cu entuziasm o cauză complet necunoscută, ceea ce a transformat evenimentul în cea mai autentică manifestare culturală la care am asistat vreodată.

Atunci Frida a oftat. Domnul înalt a făcut o plecăciune.
"Uite-l."
"Pe cine?"
"Artistul."
"Care artist?"
"Cel care a expus muzeul."

Am râs. N-am mai râs când directorul a coborât scările și a confirmat că avea dreptate.

În ultimii trei ani, muzeul fusese instalația principală, tablourile erau decorul, vizitatorii erau exponatele, iar singurul lucru autentic din întreaga clădire era capsatorul industrial de la brâul Fridei.

Eu și Frida ne-am privit languros, aproape suspect de languros.
"Și acum?" am întrebat.
"Acum mergem la Mega."
"De ce?"
"Ți-ai uitat portofelul în mașină."

Și pentru prima dată de când o cunoșteam, n-am mai fost sigur dacă glumește.